… dar nu am nici un chef, fireşte!
(Aşa că mulţumesc pe aceasta cale celui care a inventat maşina de spălat rufe mai întâi 
.)
…E ciudat cum ne joacă feste natura umană… adormi hotărât(ă) că mâine vei face câte în lună şi stele. Ştii că le poţi face şi ai şi determinarea… Iar a doua zi – surpriză! – nu ai chef de nimic…
Nu e corect!
… Şoriceilor le era sete… Ea nu a rezistat tentaţiei de a le face pe plac… nu îi putea lăsa setoşi, aşa că S-A GÂNDIT! Îndeajuns de mult încât să le potolească setea… aşa a crezut Ea….
…Doar că apa era prea sărată pentru gustul Şoriceilor…
He he… la ora la care majoritatea se îmbulzesc pe faleză să sărbătorească Sfânta Mărie eu “trâmbiţez” pe blog marea veste – am iar pisoooooi!
M-au onorat de fapt cu prezenţa încă de pe 13 august, doar că nu prea am avut eu vreme… Puff a renunţat la a-i mai colora în portocaliu (hmmm… o fi intuit că portocaliul m-a dezamăgit şi nu-l mai am deloc în topul preferinţelor?). De data asta a optat pentru nuanţa de gri…
Sunt 5 . Unul deja şi-a căpătat numele de Tigruţ, nu mai trebuie să explic cum arată, nu?! Ceilalţi “merg” pe gama gri & alb… aceeaşi poveste cu “s-a terminat culoarea”
Şi iar mă minunez de câtă maternitate poate da dovadă Puff… îmi pare rău că trebuie să o sterilizez… 
Îmi amintesc de copilărie – se mai întâmpla să nu am chef de lecţii, poate unde consideram eu că am muncit îndeajuns şi că ar trebui luată pauza… sau poate era doar lenea… În fine, acelea erau momentele în care aş fi făcut orice altceva decât teme! Se pare că peste ani am păstrat obiceiul şi iată-mă azi căutându-mi o ocupaţie… oricare alta decât frunzăritul hârtiilor.
Fireşte că am găsit! Film… N-are importanţă că e continuarea (sau poate completarea?!) lui Before sunrise – film să fie! De când au apărut seriile 2…3… ale unor pelicule de succes, mi-s cam circumspectă. Majoritatea “continuărilor” m-au dezamăgit. Dar tot mi-am asumat riscul de a da peste ceva plictisitor.
Eh, n-a fost chiar aşa… adică – prima parte nu m-a mai captivat într-atât, dar per ansamblu trebuie să recunosc că a fost ok. Ea – Celine – a fost privilegiata de data asta… a avut aceeaşi fervoare… ba chiar aş putea spune că scenaristul i-a adăugat un plus de şarm.
Deci n-am pierdut nimic! 
Ştii cum e când a doua zi trebuie să fii fresh/odihnit pentru că trebuie să fii la o anumită oră într-un anumit loc? Somnul e atât de necesar… doar că întârzie să apară, deci e musai să îl faci pe Moş Ene să te viziteze!
Avem un obicei – când vrem sa adormim, căutăm un film… nu prea strălucit şi îndeajuns de ordinar încât să nu ne capteze atenţia. Reacţia firească e somnul. Aşa că Adi a căutat/găsit un filmuleţ. Parcă l-a căutat cu lumânarea…
Eu eram îndeajuns de obosită… am adormit cred din primele momente.
El şi-a luat ţeapa de rigoare – l-a vazut până la capăt, fără să piardă un detaliu. A doua zi era obosit, dar hotărât să îi găsească şi continuarea.
Şi îi dau dreptate azi, după ce am văzut ce potenţial are – e plin de vervă, personajele au carismă, iar scenariul filmului e îndeajuns de plauzibil.
Enjoy!
Am rămas fără puiuţi…
Teoretic ar trebui să mă simt uşurată - e din nou linişte… Nu mai ţopăie nimeni… nu mi se mai “încurcă” printre picioare, obligându-mă să fac paşi ciudaţi…
E a doua seară de pace în casă, iar eu tânjesc deja după ei. Ştiu că le va fi bine acolo… şi totuşi…
Ţopăie de zor… toată sufrageria e a lor… numai pentru ei şi Puff! Mă simt din nou copil alături de ei… )
Toţi copiii sunt la fel – indiferent ai cui pui sunt – jucăuşi, puşi pe şotii… În fond cred că ăsta e tot farmecul copilăriei – trăznăile pe care ni le permitem. Până la urmă năzbâtiile astea sunt bune la ceva, nu? Cele mai multe de “aşa da! – aşa nu!” le-am descoperit cum s-ar spune “pe pielea mea” pe vremea când eram copil.
Prin uşa dormitorului îi văd pe pisoi – curiozitatea îi împinge să facă exact ce nu trebuie – draperia e punctul de atracţie: leagăn perfect, se pare! Doar că e suficient să simtă că sunt “monitorizaţi”. O zbughesc care încotro apucă! Ca mai apoi să revină pentru runda a doua de legănat…
Da… există totuşi o diferenţă – puii de om nu trec aşa de repede de la starea de închistare la dezinvoltură. Poartă pe umeri şi în suflet privirea dezaprobatoare sau reproşul care a pus stavilă unei trăznăi. Sunt trişti pentru ceva vreme din cauză că au fost dojeniţi… Pe când puiuţilor mei le ia maxim câteva minute până să revină la starea de veselie
“Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima!” – ar fi ideal… ar trebui să fie deviza oricărui om. Diferenţa dintre ideal şi realitate e alta… Deocamdată e ştiut că avem parte doar de o singură viaţă şi de evenimente ireversibile. Să vedem… ai prefera să vezi mereu locuri noi frumoase, să ai parte de o viaţă palpitantă şi fără necazuri? Să te poţi bucura de prezenţa celor dragi şi să fii mereu cu zâmbetul pe buze? Să îmbătrâneşti frumos alături de familie? Să-ţi bucuri ochii cu năzdrăvaniile nepoţilor? Într-un cuvânt, să poţi face orice îţi doreşti fără să fii constrâns de absolut nimic şi la sfârşitul zilei să adormi mulţumit cu gândul că Mâine va fi o zi frumoasă? Nuuuu, nu am de gând să îţi propun nici o afacere… fac doar o mică paralelă între ceea ce îţi doreşti şi ceea ce ai de fapt.
Mi-ar plăcea ca la Judecata de Apoi (în cazul în care există cu adevărat chestia asta) să pot spune că nu regret nimic din ceea ce am făcut şi că mi-am împlinit toate visele. Dar, ţinând cont că ora la care scriu aceste rânduri e destul de înaintată, recunosc că sunt doar simple vise
Ştii… m-am lăudat peste tot cu puiuţii mei cei noi – azi e rândul lor aici, mai ales că pe 22 aprilie împlinesc fix o lună!
Puff e o mamă teribilă – îi priveşte cu drag, îi spală, îi dădăceşte în limba ei pisicească (nu o credeam în stare de atâta vorbărie, ţinând cont de faptul că până acum ne trata doar cu scurte onomatopee iscate de nevoia imperioasă de a ieşi afară). În primele lor zile nici măcar să mănânce în voie nu reuşea… la primul scâncet era înapoi lângă ei. Se vede treaba că sunt tare alintaţi – încă îi mai joacă feste mieunând doar pentru a o întoarce langă ei. Bilă albă pentru Puff – ar putea da lecţii de maternitate multor semene din regnul uman!
Iar puii… Trei ghemotoace de blăniţă pufoasă, curioşi peste măsura – că nu degeaba sunt pisici, nu?! Deja mi-au invadat teritoriul. Căsuţa lor nu mai prezintă demult atât interes cât restul casei. Ceva de genul “ce-o fi dincolo?”. Capătă pe zi ce trece mai multă încredere în ei… nu se mai sperie de degetele mele când mă apropii de ei – instinctul lor de vânători le spune că trebuie prinse şi cercetate în amănunt
Acum urmează cea mai grea sarcină – să-i botez… Să nu râzi… nu-i deloc simplu, mai ales că numele te reprezintă, nu?!
