To be or not to be… trendy

Că noi oamenii suntem taaare ciudaţi cred că s-a scris de miliarde de ori. Am luat-o ca atare. Ca pe o constatare. Doar că ieri am reflectat al naibii de mult la chestia asta. Nu preţuim nimic până nu pierdem. Nu ne bucurăm de nimic pentru că ni se pare firesc să avem acele lucruri, sentimente sau stări. Ar mai trebui să recunosc faptul că am privit întotdeauna circumspect persoanele care se îngrijesc peste măsură de sănătate, pe cei care se menajează sau pe cei care se tratează “preventiv”. Mă rog, eticheta era clară şi categorică “ipohondri”.

N-o să-mi cer scuze acum public, nu ajută la nimic…

Ce m-a pus pe gânduri azi a fost imaginea unei fete  sumar îmbrăcată, cu o bluză subţire cu mult deasupra taliei, o geacă scurtă-scurtă şi o pereche de blugi sub talie. Mdea… mi s-a tras de la păţania de ieri. Nu e plăcut să simţi că te doare spatele răăăău de tot. Începi să te gândeşti de unde ţi se trage… curent – deh… brusc apare şi o întrebare panicardă “or fi rinichii???”. Ha! Încep să intru şi eu în categoria pe care o cam persiflam înainte… Revin la fata de la “Delta” – acolo am remarcat-o, în lipsa altei preocupări, în aşteptarea ştampilei pentru o declaraţie – mi-am inchipuit-o peste 10 ani… şi mi s-a facut brusc frig cu tot ceaiul fierbinte pe care îl aveam în faţă. Apoi m-am gândit la Ale. Şi ea face la fel. Nu-i pasă de frig – nici mie nu-mi păsa… nu se gândeşte la Carmol, Fastum gel, Ben-gay, Nurofen, Fasconal, Ketonal – doamne, câte poţi să mai găseşti într-o farmacie!

Ideea e alta – moda (deşi cred că a cam trecut vremea blugilor cu talie joasă) cere sacrificii, nu? Partea proastă e ca sunt ireversibile toate câte le facem în numele cochetăriei (e primul cuvânt care mi-a venit în minte). Şi poti să fii trendy … la ce ajută?

Paris…

Ştiai, nu-i aşa?! Ştiai că o să spui cuvântul magic “Franţa” şi că gândul mă va duce la Paris… Că o să mă apuce nostalgia… şi că o să tânjesc după zilele liniştite când îmi părea rău că ziua are doar 24 ore şi că trebuie să tai din ea 8 ore pentru somn.

Am promis că revin şi nu-mi pot da seama totuşi de ce nu am făcut-o. Mi-au plăcut oamenii – etichetaţi drept reci şi nepăsători. Eu i-am văzut doar ca pe nişte oameni de treabă, prea ocupaţi cu ale lor probleme ca să mai aibă timp să privească peste gardul vecinului. Deşi întotdeauna m-a fascinat istoria Franţei, deşi m-au încântat locurile pe care le-am văzut, tot nu m-am întors. Şi ciudat – nu m-am întors doar din cauza muncii, ştii prea bine. Probabil mi-ar fi prins de minune o pereche de palme care să mă trezească la realitate! Am lăsat Viaţa – cu toate bucuriile ei – să treacă pe lângă mine. Şi am ţinut strâns de mână Munca. Să nu care cumva să fugă! N-are logică, dar e al naibii de adevărat! Iar azi am nostalgia piaţetei pline de artişti din Montmartre… regretul caricaturii pe care trebuia să o pun la loc de cinste. Teoretic nu e timpul pierdut… doar că acum mă întreb dacă Măria-sa Munca va fi de acord să se desprindă. Mereu găseşte un pretext să mă ţină lângă ea.

Mais… les jeux sont faites, monsieur. A bientot!

Las’ să vină sfârşitul lumii! ;)

Nush ce am avut azi, dar rotiţele mi s-au învârtit pe un subiect mai vechi… Anul 2012… 2014… 2nnn… de parcă ar mai conta cifrele?! Poate unde în ultima vreme mi s-a făcut lehamite de ceea ce se întâmplă în jur…

În fine, azi mi-am zis că n-ar fi aşa mare tragedie prea-vehiculatul sfârşit al lumii… hmmm, ştiu că pare cinic ceea ce spun, dar prea au luat-o razna toţi! La tot pasul dai de oameni pentru care bunul-simţ e ceva abstract… în ultima vreme am constatat că trebuie să stai mereu cu ochii în patru – se găseşte unul care să te “lucreze” când îţi e lumea mai dragă, altul te ameţeşte cu minciuni sfruntate, chestii facute cu bună-ştiinţă sunt puse pe seama “nevinovatei” neatenţii, treaba făcută de mântuială este ridicată la rangul de “hard work” care trebuie musai platită cu bănuţi (şi nu puţini) că – deh! –  şi-a jertfit omu’ preţiosul timp pe altarul muncii… e plină lumea de încurcă-lume!

Poate e doar o impresie de moment, dar chiar e nevoie de o reaşezare a lucrurilor… altminteri nu prea văd cum s-ar regla lucrurile de la sine, că pe baza conştiinţei… nici o şansă!

Ciudată resemnare! Dacă e să mă gândesc bine, nu regret probabilitatea de a veni sfârşitul lumii şi pentru mine. S-ar rezuma la dispariţia frustrărilor legate de muncă, de viaţa socială (cu o groază de laturi inexistente în ultima vreme). Logica îmi spune că ar trebui să-mi doresc să dispară “cauzele” care au provocat “efectul”. Dar sunt destul de realistă să-mi dau seama că nu se vor schimba alţii doar pentru binele celor puţini care mai au fărâma de conştiinţă. Apoi nu cred că ar fi o tragedie pentru careva prezumtiva dispariţie a unei persoane incomode.

Deci, nu mă sperie sfârşitul lumii actuale – nu azi, nici mâine sau oricând se va hotărâ să vină – mai ales dacă rezultatul va fi o altă lume, infinit mai bună.

Umbrela

Plouă… şiruri de lacrimi pornesc hotărâte pe obraji, spre bărbie. Colţurile gurii coboară brusc, formând parcă o umbrelă… să te apere de ploaie… [...] şi plouă din ce în ce mai tare [...].

Fiecare privire aţintită asupra ta provoacă o nouă rafală… e vânt în sufletul tău şi ceaţă pe ochi, nu?!

Mă întreb dacă cineva ţi-a spus vreodată că tot ce te frământă se întâmplă numai şi numai în mintea ta… oare ţi s-a iţit măcar o singură dată gândul ăsta?

Paradoxal – îţi sunt prietenă, dar mă abţin să îţi dau sfaturi… pot vorbi cu tine, pot fi oglindă pentru gândurile tale… dar nu-mi cere să-ţi spun ce aş face în locul tău!

Ştii cât de mult iubesc soarele, marea… e ca şi cum aş îndemna un eschimoş să meargă la plajă să scape de plictiseală şi necazuri. Relaxează… dar probabil mai puţin pe el…

“Mi-ai cerut sfatul şi eu ţi l-am dat. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare n-are rost să discutăm.”

M-aş hazarda să-ţi dau o alternativă… transformă umbrela în bol – e simplu – ridici colţurile printr-un zâmbet. Cât crezi că va dura ploaia? La infinit? Alung-o citind o carte bună… ascultând muzică… e hrană pentru suflet!

Şi între timp poţi medita în voie… iar eu promit să rămân aceeaşi oglindă pentru vremile când vei dori o reflexie sinceră a ceea ce te frământă.