Ziua 14
Exact. Azi împlinesc pisoii 2 săptămâni! Şi de vreo 3 zile mi-au invadat spaţiul de păşit…
Uff… dimineaţa trebuie musai să privesc cu atenţie pe unde calc când cobor din pat… Iar la întoarcerea de la muncă să deschid uşa cu grijă… Au găsit ei – puii de cuviinţă să iasă la lumină. Au ochi deja. 
Ziua… 7
Poţi să râzi în voie… am numărat pe degete, precum Baba Floarea, a câta zi este…
Am pornit hotărâtă să îi aşez la casa lor. Făcut modificările de rigoare. Mutat măsuţa la locul ei, făcut căsuţa…
Unii plătesc bani buni să facă saună (ştiu asta pentru că pe vremuri plăteam o oră ca să stau 15 – 25 minute). Au curs apele pe mine mutând salteaua patului.
În fine… am mutat năzdrăvanii!
Mai au un pic şi vor avea aspect de pisoi adevăraţi – cu ochişori… Sunt frumuşei foc! Şi pe cuvânt că sunt obiectivă!
Cred că asta a fost singura satisfacţie… în rest… a trebuit să îi duc eu cu mânuţele mele înapoi sub pat… la răcoare. Puii nu ştiu să arate măsura în care le e cald, dar biata Puff… limba era afară de un cot… gâfâia din cauza căldurii mai abidir decât mine când trăgeam de saltea…
Şi uite aşa mi-am reamintit că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune…
De azi – 02.08.2010 – Puff este iar mămică grijulie !!!
Ziua 1
Încă nu i-am văzut pe năzdrăvani… de teama lui Otto, Puff i-a dosit undeva sub pat. În schimb am auzit torsul caracteristic al mămicii încântate de noile odrasle.
Au venit parcă special mai repede să apuc să îi văd. Dar azi sunt prea obosită să le fac căsuţa.
Plecarea mea… se apropie cu paşi atât de repezi, încât îmi dă fiorii spaimei că nu voi reuşi să rezolv toate câte mai sunt de pus la punct.
Merg să îl scot pe Otto la aer. E trist şi dezorientat – nu ştie de ce nu mai e bine-venit în camera mea…
He he… la ora la care majoritatea se îmbulzesc pe faleză să sărbătorească Sfânta Mărie eu “trâmbiţez” pe blog marea veste – am iar pisoooooi!
M-au onorat de fapt cu prezenţa încă de pe 13 august, doar că nu prea am avut eu vreme… Puff a renunţat la a-i mai colora în portocaliu (hmmm… o fi intuit că portocaliul m-a dezamăgit şi nu-l mai am deloc în topul preferinţelor?). De data asta a optat pentru nuanţa de gri…
Sunt 5 . Unul deja şi-a căpătat numele de Tigruţ, nu mai trebuie să explic cum arată, nu?! Ceilalţi “merg” pe gama gri & alb… aceeaşi poveste cu “s-a terminat culoarea”
Şi iar mă minunez de câtă maternitate poate da dovadă Puff… îmi pare rău că trebuie să o sterilizez… 
Am rămas fără puiuţi…
Teoretic ar trebui să mă simt uşurată - e din nou linişte… Nu mai ţopăie nimeni… nu mi se mai “încurcă” printre picioare, obligându-mă să fac paşi ciudaţi…
E a doua seară de pace în casă, iar eu tânjesc deja după ei. Ştiu că le va fi bine acolo… şi totuşi…
Ţopăie de zor… toată sufrageria e a lor… numai pentru ei şi Puff! Mă simt din nou copil alături de ei… 
)
Toţi copiii sunt la fel – indiferent ai cui pui sunt – jucăuşi, puşi pe şotii… În fond cred că ăsta e tot farmecul copilăriei – trăznăile pe care ni le permitem. Până la urmă năzbâtiile astea sunt bune la ceva, nu? Cele mai multe de “aşa da! – aşa nu!” le-am descoperit cum s-ar spune “pe pielea mea” pe vremea când eram copil.
Prin uşa dormitorului îi văd pe pisoi – curiozitatea îi împinge să facă exact ce nu trebuie – draperia e punctul de atracţie: leagăn perfect, se pare! Doar că e suficient să simtă că sunt “monitorizaţi”. O zbughesc care încotro apucă! Ca mai apoi să revină pentru runda a doua de legănat…
Da… există totuşi o diferenţă – puii de om nu trec aşa de repede de la starea de închistare la dezinvoltură. Poartă pe umeri şi în suflet privirea dezaprobatoare sau reproşul care a pus stavilă unei trăznăi. Sunt trişti pentru ceva vreme din cauză că au fost dojeniţi… Pe când puiuţilor mei le ia maxim câteva minute până să revină la starea de veselie
Ştii… m-am lăudat peste tot cu puiuţii mei cei noi – azi e rândul lor aici, mai ales că pe 22 aprilie împlinesc fix o lună!
Puff e o mamă teribilă – îi priveşte cu drag, îi spală, îi dădăceşte în limba ei pisicească (nu o credeam în stare de atâta vorbărie, ţinând cont de faptul că până acum ne trata doar cu scurte onomatopee iscate de nevoia imperioasă de a ieşi afară). În primele lor zile nici măcar să mănânce în voie nu reuşea… la primul scâncet era înapoi lângă ei. Se vede treaba că sunt tare alintaţi – încă îi mai joacă feste mieunând doar pentru a o întoarce langă ei. Bilă albă pentru Puff – ar putea da lecţii de maternitate multor semene din regnul uman!
Iar puii… Trei ghemotoace de blăniţă pufoasă, curioşi peste măsura – că nu degeaba sunt pisici, nu?! Deja mi-au invadat teritoriul. Căsuţa lor nu mai prezintă demult atât interes cât restul casei. Ceva de genul “ce-o fi dincolo?”. Capătă pe zi ce trece mai multă încredere în ei… nu se mai sperie de degetele mele când mă apropii de ei – instinctul lor de vânători le spune că trebuie prinse şi cercetate în amănunt
Acum urmează cea mai grea sarcină – să-i botez… Să nu râzi… nu-i deloc simplu, mai ales că numele te reprezintă, nu?!
