Atât de multe întrebări… la ce te aşteptai – să nu mă pierd şi să nu mi se risipească bunătate de cuvinte în neant?!
Vrei să ştii de ce mi-e dor mai mult şi mai mult… hmmm, ar fi greu de răspuns…
Uneori îmi e tare dor de Issa cea mica… cu sacul ei plin de “de ce…?”, de mine încurcată, căutând explicaţii pentru lucruri şi fapte fireşti la prima vedere. Dar atât de greu de explicat! E bine că a trecut vremea, era în firea lucrurilor… şi totuşi… mi-e dor de mânuţele fine, catifelate şi mereu calde, oricât de multă zăpadă ar fi strâns în pumnişori. Îmi lipsesc atât de tare oamenii de zăpadă “fugiţi în lume” când soarele iţea fruntea un picuţ, de năsucul rece şi înroşit de vântul rece – mama lui de vânt! … Apoi ar mai fi îngheţata! Doamne, câte probleme îţi poate face un ceva atât de dulce şi răcoritor! Era nelipsită pe vremea Issei celei mici… Inconştienţa mea de a-i satisface orice bucurie mi-a atras oprobiul prietenelor-mame care mă muştruluiau ori de câte ori ne prindeau “în fapt”. Parcă şi aud “nu ştii că nu e bună îngheţata???”. Nu, nu ştiam… de fapt nici măcar nu voiam să ştiu – nouă ne plăcea, o adoram! La prima încercare de a fi “mamă înţeleaptă” am fost taxată! Aşa că măria-sa – Îngheţata – şi-a recăpătat locul binemeritat…
Zâmbesc… chiar îmi e dor de vremurile acelea…
Plimbările… îmi lipsesc cele din după-amiezele când ieşeam cu Alice. Da, nu mai era Issa – era Alice. Crescuse. Eram cele mai bune prietene şi sporovăiam câte în lună şi stele. Dar tot nu-şi pierduse obiceiul de a vrea să ştie cât mai multe! Pe vremea aceea mi-ar fi plăcut să avem aceeaşi înălţime – sufeream amândouă de dureri de ceafă – parcă încercam să stăm nas în nas ca să ne vedem mai bine când vorbeam. Erau după-amiezele noastre în care luam la puricat fel de fel de evenimente… he-he… şi câte i se mai întâmplau la grădiniţă!
Teoretic şi faptic eram proprietatea ei, dar nu mă deranja! Apoi… eram prietene, încă nu-şi dorea să fiu o mamă ca toate celelalte…
Până şi la petreceri eram nedespărţite… orice încercare de a pleca fără “jumătatea mea” era “răsplătită” cu râuri de lacrimi… aşa că mi-am reluat rolul de mamă-inconştientă şi hai la petreceri. Ei, nu erau probabil petrecerile la care te-ai gândi… erau seri cuminţi cu ceai, popa-prostu’ şi Pasărea Colibri, eventual Compact… Ştii că învăţase toate cântecelele acelea? Iar pedeapsa favorită era să îl audă pe Cristi recitând “Sunt tânăr, doamnă!”… evident locul cel mai potrivit pentru bietul recitator era şifonierul… să-l poată atenţiona “nu te aud… mai tare!”. Era fericită, iar plecarea îmi era mereu amânată de un “mai stai, mami, încă nu îmi este somn!”.
Dar ştii cum e… timpul nu stă în loc, iar Alice a devenit Alexandra!
Aici ar trebui să mă gândesc mai bine de ce mi-e dor… da, de vremea când radia de fericire… eram în continuare proprietatea ei, un fel de casă de vacanţă – locul în care te retragi să te refaci. Am ştiut dintotdeauna că va veni vremea când nu îi voi mai fi suficientă, aşa că nu a fost o noutate că venise în sfârşit şi timpul aşteptărilor… Ei i se părea firesc să mă găsească exact acolo unde m-a lăsat… Iar eu eram fericită când îşi amintea de mine şi îşi recăpăta pentru scurtă vreme obiceiul de a sporovăi despre vrute şi nevrute. Să ştii că mi-e dor de serile acelea…
Şi-mi mai e dor de serile în care mă plimbam cu El. Nici nu mai ştiu despre ce vorbeam… dar eram fericită. Nu ne ţineam de mână… de fapt nu ne atingeam deloc. Nici nu simţeam nevoia vreunul, eram prinşi de fel de fel de subiecte. Mi-e dor de Jazz-ul de odinioară, de masa de lângă bar – o preferam pentru faptul că avea două fotolii, spre deosebire de celelalte mese care aveau canapele. Pe vremea aceea ni se ştiau preferinţele, dacă am fi comandat altceva am fi dezamagit – capucino şi ceai. Eram prinsă de tot ceea ce-mi povestea şi deseori mă simţeam ciudat… viaţa mea se putea defini prin Issa/Alice/Alexandra… pe când a lui era atât de bogată în fel de fel de experienţe. Uneori îmi e dor să-i surprind zâmbetul de atunci… pentru că pe vremea aceea nu-l puteam descrie decât în “e deştept, creţ şi zâmbeşte frumos”.
Şi chiar era să uit – Jazz-ul vechi înseamnă şi Alex – pe vremea aceea încă la liceu – cu degetele zburând pe deasupra claviaturii, cântând la pian piese clasice prelucrate cum altfel decât în jazz?! Eu tot sper să îl mai aud cântând şi ţopăind pe scaunul de dinaintea clapelor…
Deseori îmi e dor de mare… chiar dacă amintirile nu-s neapărat toate frumoase… le-am sortat şi ascuns pe cele urâte.
Mare şi Issa alergând pe malul înalt şi abrupt de la Golden Sands… îi era teamă de valurile care se izbeau cu putere, dar tentaţia era atât de mare…
Mare şi El la Eforie… El Stefanino…
Acum ai putea pricepe de ce îmi pierd cuvintele? Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care-mi lipsesc… dar din tot ce am enumerat mai sus tot n-aş putea spune de care îmi este cel mai tare dor…
N-are logică, dar e al naibii de adevărat! Iar azi am nostalgia piaţetei pline de artişti din Montmartre… regretul caricaturii pe care trebuia să o pun la loc de cinste. Teoretic nu e timpul pierdut… doar că acum mă întreb dacă Măria-sa Munca va fi de acord să se desprindă. Mereu găseşte un pretext să mă ţină lângă ea.
