Simms

Şi am mai păşit într-un an… de la o vreme timpul se comprimă într-un şir „revelion-paşte-crăciun-revelion” stil carusel… Nu mai am bucuria împărtăşirii telefoanelor de felicitare&urări tradiţionale sau a sms-urilor, nu mai simt nevoia să aud oameni veseli şi apropiaţi de tine dintr-o dată doar de ideea „împuşcării” vechiului an. Mă întreb dacă e caracteristic faptului că înaintez în vârstă sau e doar plictiseală spre lehamite?!

Devin cinică??? Eu zic „posibil”… nu cred că sunt unica persoană căreia i se întâmplă – cred că e doar nevoia de a medita la ceea ce se petrece în jur. Acum mi-a venit în minte „Pustnicul”- omul care alege să trăiască departe de lumea nebună doar pentru a se regăsi. Un fel de „evrika!…  nu-s chiar „Ion-anapoda”.

Viaţa asta e făcută din milioane de alegeri… bune sau proaste… cu sisteme de referinţa uneori mai mult decât ciudate. Alegi o meserie, un om lângă care să trăieşti, un anumit stil de viaţă… alegi prieteni… Te îndrăgosteşti şi te căsătoreşti – că e în firea lucrurilor şi te laşi dus de val. Apoi totul devine un fel de joaca de-a şoarecele şi pisica… hmmm… nu e nevoia de a condimenta relaţia, de a o menţine frumoasă până la adânci bătrâneţi. Povestea de regulă se termină cu „şi au trăit fericiţi…” –  în viaţa reală rămâi în cel mai bun caz prieten, asta dacă vrei să pricepi că happy-end-ul e valid când e opţiunea amândurora. Mdea.. trebuie să vrei să nu te cerţi, să nu creezi tensiuni inutile, să nu cauţi cu disperare scama din ochii celuilalt. Dar cum rămâne cu ceea ce nu vrea celălalt? Lasă-l să vezi exact ce-şi doreşte, ce îi trebuie sau nu… apoi mai vorbim de happy-end.

O prietenă a renunţat la Simms doar pentru că personajele ei o luaseră razna… nu voiau să faca nimic normal, aveau o tendinţă vădită spre disperare, totul era un dezastru! Şi asta venea din setările iniţiale… alese de ea… aveau atâta personalitate personajele în prima faza… erau atât de interesante combinaţiile!

Viaţa seamănă cu Simms, cu singura diferenţă că nu poţi abandona jocul…