Una din marile greşeli pe care le poţi face e să-ţi transformi hobby-ul în activitate cotidiană.
Asta am făcut eu în ultima lună. Am transformat o chestie care mă relaxa în muncă pură… Uitând că sunt totuşi o persoană impulsivă, căreia îi lipseşte acea doză de răbdare. Stăruinţa aia care să îţi permită recunoaşterea post-mortem a realizărilor. (Hmmm… sună cam pretenţios, dar fix aşa simt acum că trebuie să sune definiţia răbdării.)
De lucrat… am tot lucrat. Zilnic. (Mai puţin duminica, fireşte.)
Apoi a venit rândul criticii. M-am simţit oarecum ca un artist la primul vernisaj (iar sună pompos, dar este exact starea prin care am trecut).
Şi m-am dezumflat…
Mi-am amintit de „Work smart, not hard!” şi mi-am zis că renunţ pentru o vreme la lucrul de mână.
Până azi, la 22:23, când un bun prieten mi-a reamintit de o promisiune făcută acum ceva vreme în urmă – un fular… 🙂
