Lui M.

E ca atunci când știi că ți-a murit cineva drag. Conștientizezi că nu mai ai cum să vezi persoana respectivă. Realizezi că dorul se materializează printr-un pietroi trântit fix pe suflet. Conștiința îți reproșează că nu ești tocmai Albă ca Zăpada în toată povestea asta. Și toate astea sunt ireversibile. Și te zbați degeaba. Ai totuși speranța că o să treacă…

Exact așa e acum. Nu pot să zâmbesc la comandă. Nu cum v-ați dori voi. O să ia ceva vreme. Fix vremea la care voi fi înt-atât de matură încât va dispare „de ce?”-ul atât de caracteristic copiilor. „De ce?”-ul atașat fiecărei acțiuni întreprinse de cel de care îți pasă. Pentru că dacă se aplică pentru mine „Să vezi ce mișto e după ce conștientizezi că tu iți aparții și ai de dat explicații… cel mult ție!”, reversul e la fel de valabil. Și explicațiile cerute de mine nu sunt dovada maturității. Iar calea de la copilărie la maturitate nu o faci cu un pas mare… e nevoie de răbdare și de pași echilibrați. Altminteri îți scrântești glezna, în cel mai fericit caz…

One thought on “Lui M.

  1. mirela

    Daca iti imaginezi ca nu stiu despre ce vorbesti, …da doar timpul in urma cu vreo trei saptamani. Ranile sunt inca acolo. sangereaza ca dracu. Sper doar ca la un moment dat se vor vindeca. Si cred cu tarie ca zambetul e cel mai bun remediu.

    Apreciază

    Răspunde

Grăiește, nu-i bai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s