Dovada…

Știu că e doar un vis. Că poate e lipsit de importanță, o inutilă continuare a unei alte plăsmuiri a subconștientului. Mai am convingerea că neștiind de locul ăsta nu vei avea cum să citești asta acum, dar o vei face altădată, cu siguranță! Și atunci va fi confirmarea faptului că a existat.

…Nu te grăbi, ai tot timpul din lume! Vei avea vreme pentru toate – acum lasă-mă să termin ce am de spus!…

Probabil mi s-a terminat curcubeul… Lipsești de prea mult timp și pe zi ce trece lipsa asta e din ce în ce mai evidentă… vreau să-ți vorbesc, să-mi vorbești, dar e imposibil… Replica asta a fost reală. Se prea poate să fi greșit atunci, grăbindu-mă să plec. Evident, n-ar fi primul sau ultimul păcat făptuit. Doar că impulsul mă trimitea acasă cu fiecare privire aruncată spre ecranul telefonului. Și de fiecare dată era mai târziu cu un minut. Minutele erau sunt prețioase…

…Impulsurile tale cultivă suprimarea autoconservării. Măcar acceptă că-ți prinde bine un Înger Păzitor! Altminteri…

Cum poți accepta ideea că un demon se poate erija în înger păzitor? La câte bune te poți aștepta? Ăsta a fost Impulsul. Remember? Primele învățături au fost însoțite de imagini. Îndeajuns de puternice încăt să rămână acolo și să marcheze. Cu o sămânță adânc înfiptă, din care au pornit milioane de rădăcini. Cineva a retezat rădăcinile și pentru o vreme m-am amăgit că și sămânța a dispărut. Dar nu… acum știu că e tot acolo și că rădăcinile-i iar înmuguresc. Miliarde… O simt… Și mi-ar fi prins bine să-mi fii în preajmă pentru că…

… Era doar primul pas. Urma apoi al doilea, dar lipsa ta de răbdare combinată cu încăpățânarea… Urma antidotul și otrava nu ar fi avut nici un efect, doar că nu am prevăzut că vei reacționa astfel…

Răbdare? Uneori mă minunez și eu de câtă pot da dovadă! Când caut 0,01… nu privesc ceasul, nu tropăi de neliniște, nu mă las distrasă de nimic. Aștept să îl găsesc, știu că e ascuns pe undeva și asta e suficient. Dar e ceva palpabil. Nu mă îndoiesc de existența-i. Și reiau calea fiecărui labirint până ajung la întâlnirea cu el. Dar când vine vorba de necunoscut? Ce temei să pun pentru răbdare? Unde să sper că mă va duce? De câte ziduri ar trebui să mă izbesc, ignorând părticelele din mine lăsate ofrandă în semn că am trecut și pe-acolo? Aici a funcționat autoconservarea. Nevoia de a mă ști întreagă a redus răbdarea de la infinit la 0… Accept – nu a fost autoconservarea mea, ci a otrăvii ingerate. Ea mă face să mă închid în mine. Să construiesc ziduri de jur împrejur, cărămidă cu căramidă, fără fisuri, perfecte, fără rabat de la calitate. Îmi cere asta ca pe o favoare, ca pe un ajutor imperios necesar, știind că nu voi refuza. Aș spune nu, dar îmi e peste putință… Nu am contraargumente. Sunt la tine și e greu de ajuns la ele. Lipsa ta generează plumb…

… Ok, pleacă! Fă ce îți cere inima, nu ce îți spune mintea… În timp vei vedea că a meritat!…

Și asta a fost real… tonului tăios de atunci îi găsesc valența ironică acum. Știai, nu? Știai că nu sunt pregătită pentru așa ceva, că piedicile sunt chiar în mine și totuși m-ai încurajat! Aparent… Pentru că știai mai bine decât mine ce va urma. Bucățelele de suflet mici-fărâme era rezultatul previzibil. Și asta nu avea rost să oprești, ba din contră! Dacă e să fiu corectă, nu te pot acuza de nimic. Aș fi ignorat avertismentele. Le-am nesocotit pe cele venite de la oameni dezinteresați, ale tale mi s-ar fi părut clar neavenite…

… m-ai îndepărtat voit și nu mi-ai permis să repar… Știi de câte ori mi-ai interzis să mă apropii? Știi cât de tare a durut asta? Știi cum am vânat șansa?…

Așa am considerat de cuviință atunci. Că răul făcut era îndeajuns. Că barajului plin îi era necesar un stăvilar. Fiecare încercare a ta de a păși pe același trotuar cu mine îmi părea o sfidare. O nesocotire și încălcare flagrantă a nevoii mele de liniște. Atunci, recunosc, am sperat să își facă și efectul. Nu credeam că e ceva de reparat. Știu asta acum, dar azi nu-mi ajută la nimic. Îmi pun speranța în acel altădată. În ziua în care timpul nu va avea valoare pentru mine. Atunci vei putea spune tot. Fără să te opresc. Fără să urmăresc cadranul ceasului. Promit că te voi privi nu ca pe un demon sau înger, vei fi doar Prieten. Știu că tu poți infirma sintagma nu poate exista prietenie adevărată între o femeie și un bărbat. Sau măcar sper…