Lumină

Alex al nostru cel vechi era un tip plin de viață. Aparent cinic, proprietar al unei ironii fine, bun mânuitor al cuvintelor și mai ales sursă nesecată de păcăleli care mai de care mai credibilă. Avocat de vocație… Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă a eșuat în vreuna din cauzele pledate de el. Realist până la excelență, avea capacitatea de a întoarce în favoarea sa fiecare gafă pe care o făcea. Mi-aduc aminte că în ziua în care fiică-mea mi-a vorbit despre dorința ei de a deveni avocat am fost de acord cu ea până la un punct. Singura mea obiecție a fost legată de gradul de permisivitate al conștiinței ei. La capitolul ăsta Alex avea puterea de a dormi liniștit chiar după o mare nedreptate făcută în numele meseriei lui. Sau așa părea…  Scopul scuză mijloacele îi era de căpătâi când venea vorba de carieră. Dar – mincinos sau oricum ar fi fost el – îmi era tare drag tocmai pentru că avea curajul să își asume latura asta la modul natural, fără a-și pune cenușă pe creștet. Fiecare revenire acasă a lui Alex era ca un fel de sărbătoare ce trebuia musai celebrată cu cel puțin o ceașcă de cafea. Nu exista motivarea absenței, scuzele erau excluse din start cu fraza Nu uita, din vreme în vreme extremele trebuie să se întâlnească în vederea stabilirii normalității! Și așa a venit și iarna lui 2005, când normalitatea a fost dată peste cap – avocatul decidea că vrea să devină monah…

Până anul ăsta Alex a ținut de domeniul trecutului. Așa cum o anumită zi din an amintește de aniversarea cuiva, tot așa 1 aprilie era ziua când îi uram în gând să-i fie bine oriunde ar fi… Dar azi… un simplu telefon a ridicat cumva ceața. O voce caldă, egală, ce trăda o liniște interioară cum arar mai găsești îmi spunea Hristos a înviat! cu o siguranță mai altfel decât auzisem până atunci. Al meu Adevărat a-nviat! a pornit instant, dar aproape șoptit, oarecum cu sfială. Da, am recunoscut că nu-mi dau seama cine poate fi convorbitorul meu și nu știu de ce mi l-am imaginat pe cel de la capătul celălalt al firului zâmbind blajin. Poate în ton cu vocea…

Alex cel nou e o minune de om… și mi-a adus aminte fără să vrea că pacea și liniștea interioară nasc Lumina. Rari sunt oamenii pentru care calitatea asta este a doua natură. Dar e bine că există – sunt excepția care arată că nu sunt doar o închipuire pictată pe pereții bisericilor… Răbdare – cred că asta e definitoriu pentru sfertul de oră în care a așteptat să redevin Eu, să-mi treacă sfiiciunea aia cumva nefirească între doi prieteni vechi. Realizez acum că nici la școală nu am trecut vreodată prin așa ceva. În toată ora de conversație am avut în minte povestea cu extremele… și-mi spun și acum că de data asta eu sunt polul negativ… Asta e partea cu umbre. Partea frumoasă e că și acum planează asupra-mi bucuria de a ști că gândurile mele de bine nu s-au pierdut în neant – îi e mult mai bine așa și cred că emană Lumină…

Acum vă spun și eu la rându-mi Hristos a înviat! și vă doresc să aveți în suflet liniște și bucurie, iar în preajmă măcar un om ca Alex cel nou! 🙂