Abis

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus…

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…