Escape

Ufff… recunosc, am implorat adeseori Timpul să stea în loc, să-și încetinească goana nebună și să-mi acorde Răgazul. Dar crezi că i-a păsat vreodată? Că l-au atins rugile frumoase ce-i ofereau zâmbete infinite sau zbaterile dureroase preschimbate în minusculi stropi de rouă ce oglindeau curcubeul? Cu nimic n-a fost chip să-l înduplec! M-am încăpățânat o vreme, apoi m-am resemnat…

Acum nu… chiar n-am făcut nimic-nimic de data asta – n-am nici cea mai mică vină! 😳

N-am întins nici plase de stele și nici n-am stropit cu mărgăritare iedera, n-am iscat niciun fel de hățiș-capcană pentru Timp și totuși a ales să rămână în așteptare… Dar nu oricum! Ca-ntr-o diabolică răzbunare, a preferat să se împiedice într-o perpetuă zi de Luni! Nu mișcă frunza, nu crește iarba – e așa… ca liniștea surdă și tâmpă ce te-acaparează înainte de somnul indus de Anestezie, ca o hipnotică amețeală stârnită de Pendulare – stânga – dreapta… stânga – dreapta… st….

Nu, nu… nu-mi trebuie așa ceva, clar! Arunc o privire iute prin Labirintul amintirilor, apoi o strâmbătură ștrengărească Timpului buimac și-i zâmbesc…

Da, da… îmi prinde bine Evadarea asta cu miros de alge! 🙂