( cam așa 🙂 )
Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.
E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul, mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.
Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!
Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile…
Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.
Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.
Iar după ultimul Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂
Se-nalță luna sus pe cer,cu tot alaiul ei de stele,
purtand sclipire și mister,și toate gandurile mele… ce le trimit acum din depărtare, pe înserat în calea ta…să-ți aducă-n prag de noapte,un gand frumos din partea mea!…Am să rog stelele să-ți dăruiască o noapte imparateasca! ….Noapte bună draga mea prietena!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Ileana, pentru urarea asta așa frumoasă! 🙂
Se vede treaba că o bucurie nu vine niciodată de una singură… 😉
ApreciazăApreciază
Si la mine sufletul si mintea sunt intr-o vesnica controversa. Uneori as vrea sa nu mai gandesc atat de mult dar nu ma pot abtine 😆
Oricum, eu cred ca trebuie sa dam si sufletului putina ascultare de fiecare data. Chiar daca nu facem in totalitate ce vrea el, macar un cuvintel sa aiba si el de spus in actiunile noastre 🙂
ApreciazăApreciază
Înseamnă că nu degeaba șterpelesc eu cafeaua de la tine! 😉
ApreciazăApreciază
Cred că sufletul ar trebui să stea pe prim plan! Chiar dacă celor din jur nu le convine, ar trebui să procedăm cum ne dictează sufletul, dacă suntem capabili să-i înțelegem limbajul!
ApreciazăApreciază
E drept ce zici, dar uneori e bine să îi privești și pe ceilalți. Una e să nu le convină și alta e să îi rănești. Asta se aplică pentru persoanele care-ți sunt dragi. Pentru că e în van să îți asculți sufletul și să faci ceva care te va păgubi de prezența persoanelor care-i sunt plăcute. Și cel mai trist e să îl asculți, să faci exact ceea ce-ți dictează și mai apoi tot el să sufere…
Mama ei de înțelepciune care ni-i dată cu țârâita! 😳
ApreciazăApreciază
Blogul dumneavoastra primit o nominalizare din partea blogului Morning Coffee, pentru “A Bouquet Of Three Awards”. Felicitari! Detaliile de participare le gasiti pe blog: http://webcaffee.wordpress.com/2013/06/29/d-ale-blogului-nominalizare/
ApreciazăApreciază
Draga de tine, mulțumesc frumos! 🙂
ApreciazăApreciază
Înțelepciunea, uneori o avem, alteori nu! Și suntem tot noi, cei de fiecare zi! Doar că uneori nu ascultăm de înțelepciunea acumulată în timp, ni se pare mai bine/comod/ușor să procedăm altfel. E mai complicat decât pare la prima vedere!
Dar și suferința ne-a fost dată, face parte din VIAȚĂ! Nimeni n-o iubește, că doar n-om fi masochiști! Dar n-avem ce face, suferim, pentru ca alții să se bucure! Este unul din paradoxurile iubirii!
ApreciazăApreciază
Mama ei de Pandoră! De rămânea la ea acasă și nu ne-aducea plocon cutiuța buclucașă, tare bine-o mai duceam…
ApreciazăApreciază
Nu uita că tot de acolo vin bucurii neașteptate!
ApreciazăApreciază
🙂 No comment… mama lui de echilibru! 😀
ApreciazăApreciază
Intr-adevar, inaintarea pe drumul vietii ne este determinata de modul in care noi raspundem cererilor venite de la Minte, Inima si Suflet.
Si ca totul sa fie si mai complicat, ca un judecator suprem si vigilent, apare pe neasteptate… Constiinta, draga de ea.
Si uite asa se duce de naibii, toata distractia. 🙂
ApreciazăApreciază
Draga de ea… 🙂
Mi-i dragă Conștiința, zău, da’ uneori – de-atâta drag – aș strânge-o de gât! 😳
ApreciazăApreciază
Ca bine spui, asa ar merita pentru ca intodeauna apare cand o astepti mai putin. Deh vorba aceia: ochii vad inima cere, constiinta nu si nu. 😆
ApreciazăApreciază
Da, da – curat Gică-Contra! 😆
ApreciazăApreciază
Bună, draga mea! Am nominalizat blogul tău pentru “A Bouquet Of Three Awards”. Felicitari! Detaliile de participare le găseşti pe blog: http://lucista.wordpress.com.
ApreciazăApreciază
Sufletul ăsta al meu îmi dă ghes să spun Mulțumesc! Și de vizită, și de buchețel! 🙂
ApreciazăApreciază
Nimic nu e mai greu de purtat decât o lacrimă a sufletului… Eu cam pun Creierul la colţ… E adevărat că, de foarte multe ori, are ocazia să se dea mare cu satisfacţie, rânjind: „Ţi-am spus eu!” Dar dacă sufletul e împăcat… reuşesc eu, până la urmă, să împac şi restul… Cu Conştiinţa e mai simplu, că umblă cu sorcova şi, până ajunge ea… de multe ori, toate sunt deja rezolvate.
ApreciazăApreciază
:lol Norocoasoooo! Pup! 🙂
ApreciazăApreciază
Mare ciondăneală e în interiorul tău, dar mă bucur că ai un Suflet atât de mare încât reușește să se impună. Măcar uneori.
ApreciazăApreciază
MUlțumesc; Petru… 🙂
Recunosc cu mâna pe inimă – e bine uneori să mai treci și de Cenzura Minții, chiar cu riscul de a părea lipsit de Înțelepciune. 😉
ApreciazăApreciază