Poate

Poate suferea de speranță cronică de când făcuse ochi în lumea lui. Ereditar. Și ca orice membru respectabil al neamului său știa că n-are leac. Doar așteptare…
În Lumea Gândurilor, din tabere diferite, Părerile îi provocau uneori puseuri de speranță atât de puternice încât lui Poate îi creștea nepermis de tare nivelul entuziasmului.
Asta nu e de bine… își spunea mai mult pentru sine Certitudinea. Îl privea cu o oarecare compasiune pe Poate și ar fi spus ea mai multe cu glas răspicat, dar… Ei, are Poate ăsta așa un fel dezarmant când îi crește doza de entuziasm!
Apoi… știa că Poate nu va mai rezista mult – ce rost ar mai fi avut să-i picure amar peste ultimele lui zile?
Părerile nu reușeau să înțeleagă Certitudinea. O acuzau pe la colțuri șușotind ba de duplicitate, ba de lașitate, ba unele mai malițioase o bănuiau chiar de perfidie…
Dar Certitudinii chiar nu îi păsa de ceea ce se întâmpla în jur. Așa cum n-a interesat-o ce-au clevetit Părerile când ultima picătură de speranță l-a secătuit pe Poate. A rămas lângă el tăcută, ținându-l de mână și zâmbindu-i trist. Îi zâmbea pentru prima și ultima dată în semn de bun rămas…
Iar când Poate a trecut în neființă, Certitudinea a alungat Părerile cu o simplă fluturare de mână. Apoi a spart Tăcerea instalată cu prelingerea unei Lacrimi. Una singură. Și-a zis că măcar atât merita nefericitul Poate…

Sursa foto