Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

14 thoughts on “Studiu de (ne)caz

  1. Drugwash

    Fiecare cu ce-l doare… Iaca.😦

    Să fie păcatul meu, dar de cînd am văzut ‘Filantropica’ nu mai am încredere în nimeni dacă nu-i cunosc personal. Cu toate astea, din toată sărăcia am pus cîte cincizeci de bani ori un leu în palmă cîtorva persoane. Iar pentru mine un leu înseamnă uneori foarte mult.

    Apreciază

    Răspunde
      1. Drugwash

        Da, e o mică diferenţă – ambele situaţii se încadrează însă în categoria „defavorizaţii soartei” şi de prea multe ori cineva deloc defavorizat profită de ei.

        Dacă nu mă înşel, acum sînt instalaţii audio oficiale prin mijloacele de transport în comun, unde bineînţeles asculţi mai mult reclame şi tîmpenii „mondene” decît o melodie care să binedispună călătorul. Ceea ce a îngreunat viaţa artiştilor ambulanţi, dacă ar fi să-i consider aşa la modul ideal.

        Pînă la urmă nici nu contează dacă omul cerşeşte sau prestează un serviciu – contează faptul că are nevoie, atunci, de ceva ce ţie poate îţi prisoseşte sau ai cumva o modalitate a a compensa, pe cînd el nu are. dar întrajutorarea e absolut împotriva sistemului – în capitalism nu trebuie să trăiască toţi, ci doar cei mai […] şi mai […]. Era cît pe ce să faci un gest… ilegal. Trăiască capitalismul!🙄

        Apreciază

        Răspunde
  2. racoltapetru6

    Plimbarea ta prin capitală mi-a mai alungat și mie starea de lâncezeală pe care o simt de ieri. Chiar dacă nu am fost de față, mi-am imaginat-o prin ochii tăi și mi-a dat impresia că am participat și eu. Deja mă simt mai bine și îți mulțumesc pentru tratament!🙂

    Apreciază

    Răspunde

Grăiește, nu-i bai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s