Mâine

(… sau Vremea Hatârului…)

Când Față-Fără-Zâmbet a hotărât că este vremea achitării polițelor restante prin Pedeapsa depărtării mi s-a blocat întâi robinetul cuvintelor. Da, era de așteptat, dar întâi am tratat povestea ca pe e o simplă defecțiune. Se mai întâmplase asta în nenumărate rânduri. Am constatat că-n astfel de cazuri doar pe Uff! mă mai pot baza… Mi-am zis că n-are rost să fac valuri și-am zâmbit amar.

Mi-am îndesat mâinile în buzunare și-am așteptat… cumințirea gândurilor Feței-Fără-Zâmbet… înțelegerea și acceptarea măcar tacită a revederii… Până la urmă ce rost are să lipsești de bucurie un suflet de copil? Dintre toate relele închipuite în lumea asta cel mai mare rău e Pedeapsa depărtării! Chiar și pentru adulți…

Ore bune am rămas în așteptare. Apoi am simțit ca o pișcătură pe degetul cel mic. Mereu cei mici sunt mai sensibili – mi-am zis și am tras ușor mâna. De degetul cel mic stătea agățat cuvântul păcat, iar în coada lui era șirag de cuvinte care, de cum s-au văzut scoase la lumină, au murmurat în semn de scuză Încrustează-ne în firele de nisip, Fată dragă, sub formă de Mesaj aparte!

Le-am așezat cu grijă în casetă, cu gând să-l cruț de alte neplăceri pe degetul cel mic și sensibil peste poate… Mâine va fi vremea hatârului promis cuvintelor ce azi se odihnesc printre semne de suspensie. Mâine…