Pas de deux

36 răspunsuri

Mi-am făcut intrarea anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere… Prudent, ca un fur mânat de instinctul de conservare atunci când, neavând cheia potrivită, n-a rezistat tentației imprudente și a intrat în casă străină, spărgând cu dosul cotului geamul.

Ca să fie mai concludent tabloul ar trebui să-i fac pierdute ghetele hoțului. În glod eventual, asta ca să nu fie tentat să și le recupereze și să-mi strice primul act, acela în care, cumva debusolat, e obligat să exploreze un teritoriu necunoscut. Tiptil, ca o mâță picată numai ce în casă nouă… Din buzunar ar fi musai să scoată o lanternă, fiindcă la fel de musai e ca locuința să fie cufundată-n întuneric. Și-n tăcere. Tăcerea – ca și întunericul – te-ndeamnă la reflecție. Partea proastă e că hoțul nu prea are vreme pentru așa ceva. Timpul îi e limitat de prezumtiva iminență a apariției vreunui intrus. A altui intrus. Unul neavenit, care l-ar putea stânjeni și i-ar zădărnici efortul. Grea viață mai are și hoțul ăsta… Asta concluzionez eu acum.

El realizează abia mai târziu, când e prins și luat la bani mărunți. Atunci descoperă nedreptatea scornită de riscurile meseriei. E catuse-pe-masaurmătorul pas de după acel N-am avut timp să gândesc! spus cu ochii ațintiți asupra cătușelor – podoabe pentru  încheieturile mâinilor… S-ar zice că e vremea reflecției. Și-i larmă atunci, stârnită de gândul că pentru el meseria nu-i brățară de aur. Oțelul nu-i metal nobil și asta îl dezamăgește. Și la ce bun că are două?!? Vin la set cu o cheie, din același material, la fel de ordinar ca și brățările ce-l încuie. Și cheia… cheia niciodată nu i se dă pe mână, cheia o păstrează mereu altcineva, de parcă ar fi din aur…

În actul ăsta privirea hoțului e ațintită cumva acuzator asupra mea. Larma reflecțiilor lui stârnește-n mine gând de Nu-i a bună – larma e semn clar că tăcerea-i spartă-n mii și mii de fărâme! Ar trebui să fug, firește! Și totuși…

Instinctul de conservare mă obligă să-mi fac ieșirea anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere…

D.

36 de gânduri despre „Pas de deux”

  1. Mirela

    M-ai zapacit un pic, nu mai stiu daca tu esti hotul sau hotul a vrut sa intre prin efractie la tine. Sau sunteti doi, pe rand ? 😀
    Dar eu sunt de partea ta indiferent in ce postura te afli si zic asa : daca tu esti hotul, mai bine cauta o casa unde sa ti se deschida usa in mod onest, nu mai sparge geamlacul cu cotul, ca n-ai de ce. Si intra acolo pasind ferm. Iar daca hotul s-a strecurat la tine, mai bine da-i cheia de bunavoie, la lumina zilei, si cu asta basta. Ce atata complicatie, cand se poate simplifica ?
    Utile sau nu prea, sfaturile mele ? Zi-mi, nu ma menaja 🙂

    Apreciază

    Răspunde ↓
    1. Bursucel Autor post

      Utile, zău! Starea Bursucelului e de vină. De la o vreme parcă nu-și mai cunoaște drumul spre casă. Crezi că dacă nu îi piteam hoțului ghetele în noroi era mai bine?! 🙂
      Acum mai că-mi pare rău că am scris, că uite și tu ce ninsoare s-a pornit! Asta pe lângă faptul că se pare că iar am scris cifrat…

      Apreciază

      Răspunde ↓
  2. Oana

    Clar ai scris cifrat…dar nu-i bai. Am citit și recitit, am încercat să deslușesc, n-am reușit. Așa încât vin doar cu gândul să reînnoiesc îmbrățișarea! 🙂

    Apreciază

    Răspunde ↓
      1. Mugur

        La tine nu poate exista formă fără fond , mai degrabă mă aștept să găsesc fond cu formă distorsionată , căci ai plăcerea de a face jocuri de cuvinte ce par că alterează fondul, deși îl substituie . Adesea aceste substituiri fac un adevărat deliciu cititorului tău! 🙂

        Apreciază

        Răspunde ↓
  6. racoltapetru6

    Când intru aicea, la tine, mă simt și eu ca un hoț ce nu știe pe ce să pună mâna. La urmă iau ceva prețios, dar simt că nu scap nici de cătușele care mă obligă să vin înapoi. Și o fac mereu, fără regrete! 😉

    Apreciază

    Răspunde ↓
  8. Dan

    Hai să îți spun cum văd io textul ăsta … Tu ești femeie. Bagi mâna în poșetă și, fără să o scoți, strângi în palmă un obiect. „Ce țin în palmă ?”, întrebi auditoriul. Ăia, nimic. Mustăcesc și dau din colț în colț îndemnându-se unul pe altul să răspundă. „Hai, măi, dați-o-n pisici, că-i simplu …” Și atunci auzi în jur : „un ruj”, „o oglinjoară”, „o pudrieră”, „un pieptene”… „Aiurea…”, intervii tu, „… e-o chestie galbenă.”

    Apreciază

    Răspunde ↓
  9. papagigli

    Aha deci, spiritul de conservare te-a determinat ca atit „intrarea” cit si „iesirea” sa ti-o faci „anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere… N-as fi banuit ca ai un spirit de conservare dominant. Te credeam roaba sensibilitatii, nu a ratiunii. Hm, ori vrei sa maschezi inclinatia catre sentimentalism, ori esti o combinatie fericita a celor doua trairi pe care n-am reusit eu s-o detectez.
    In fine, scrierea e superba, cu atit mai mult cu cit multi pot scrie pe sleau. Nu multi o pot face, insa, lasind loc de interpretari diverse.
    Un exemplu este „Pas de deux-ul” meu

    Pas de deux

    Apreciază

    Răspunde ↓
    1. Bursucel Autor post

      Oricât m-aș strădui – și nu mi-i ușor să recunosc asta 😳 – n-am reușit să-mi dezvăț nici sentimentalismul, nici rațiunea să renunțe la tangoul dansat fără milă pe spiritul meu de conservare și să pășească măcar mai domol, în pas de deux. M-aș consola cu un mai am vreme… cu tot riscul de a accepta că-mi fur căciula. 😉

      Apreciază

      Răspunde ↓
  10. equinoxio21

    „descubre un riesgo laboral sofisticado injustificado”!
    Google’s trad sucks! (Though the result is borderline poetry!)
    I think the story was good, but I definitely need to learn Romanian!
    Take care
    brian

    Apreciază

    Răspunde ↓

Grăiește, nu-i bai!