(Ne)Lămuriri

De n-ar fi bătut în cuie planul de zbor, aș cocheta cu perspectiva de a urma cursurile Facultății de Psihologie. Nu știu dacă aș bătători calea psihologului pro bono, dar măcar aș ști să dau răspunsurile corespunzătoare, fără să-mi mai chinui mintea cu dacă tăceam, filozof rămâneam! Nu știu cum oți fi voi, dar eu n-am mereu certitudinea că mi-s în măsură să găsesc soluțiile optime, oooricât aș transforma în morișcă o problemă, răsucind-o pe toate părțile. Uneori chiar simt că mi se pune pe creștet o căciulă muuult prea mare pentru al meu căp’șor…

În dimineața asta… Mă rog, dimineața mea este momentul în care – din propria-mi inițiativă sau forțată de alții – mă văd obligată să-mi fac prima cafea, să pot întâmpina cu picul de concentrare noua ziulică ivită. Iar nu știu cum or fi alții blagosloviți – la mine concentrarea se lasă mai greu venită, abia de la a doua cafea onorându-mă cu prezența mai consistent. Percep chestia asta ca pe un deficit serios, care-mi crează dezavantaje majore, mai ales atunci când mă trezește cineva din somn și-mi expune datele problemei, bașca mai așteaptă și răspunsuri pertinente…

O ecuație cu 3 necunoscute – sau poate doar 2 și ½, fiindcă trebuie să recunosc cinstit că în problema asta era inclusă și persoana de mi-a dat trezirea. Ea e z, să zicem… și m-a sunat să mă întrebe 1.de ce nu răspund la numărul de telefon pe care mi-l știa ea? că de ieri mă tooot sună și… am ceva cu ea de nu-i răspund?… 2. o cunosc pe x? Multe, zău, prea multe întrebări pentru prima oră… Pe z n-o mai văzusem de pe vremea când am divorțat prima dată de contabilitate. N-aveam în comun decât câteva spețe strict profesionale discutate și amintirea interminabilelor cozi la ghișeele unde se depuneau pe vremuri declarațiile fiscale. Deci nimic care să fi generat vreo scindare, nimic de reproșat, nimic de împărțit. Pe x n-o cunoșteam, dar îi puteam face hatârul să-mi sun prietena de la control fiscal, poate… Nu, nu e ce crezi tu… și-uite-așa aflu eu că x este fosta lui y… Pfiuu, nici pe y nu-l cunosc… sau poate doar din vedere, că Tulcea e mică și… Povestea însă mi-a sunat al naibii de familiară, ca și descrierea lui x – un fel de inamic public, așa cum erau copiii prezentați de Mr. Waternoose în Monsters Inc.

Nu mi-s încă lămurită dacă am făcut bine spunându-i amicei să lase lucrurile să-și urmeze cursul firesc, fiindcă nu-i dracul atât de negru… Că dacă x e într-atât de odioasă pe cât mi-a zugrăvit-o, am dat cu bâta în baltă, implicit de belea! Și uite-așa m-am căpătat eu cu regretul că nu mi-s, dom’le, licențiată în psihologie. Alta era treaba! Îi chemam frumușel pe toți la cabinet și puneam de-o consiliere ca la carte, încheind cu un lăsați naibii prostiile, oameni buni, că viața-i prea scurtă – mai bine puneți inima și iubiți!

Nah, că de astă dată orice asemănare cu persoanele reale nu e deloc pur întâmplătoare…