(Po)Vești

Măi Tristețe… numai ce am aflat că ți-ai cumpărat Casă și m-am cam mirat! Tare tare! Să nu treci tu să-mi dai vestea? Păi se poate una ca asta? Într-atât de cătrănită pe mine să fii, încât să fugi hoțește cu necazul în bocceluță?

Sincer, nu mi te vedeam deloc așezată într-un loc. Mă obișnuisem să mi te știu veșnic chiriașă, mereu pe fugă, mereu în căutare. Azi la mine, mâine la două case depărtare… Ziceai că te amuzau într-atât mutrișoarele care-ți întâmpinau venirea cu fel de fel de schimonoseli, încât nu te puteai hotărî unde să ajungi mai întâi, unde să rămâi, pe cine să canonești mai tare cu prezența-ți…

M-ai amenințat de-atâtea ori că dacă mai râd nu-mi mai calci pragul în veci! Asta-mi sporea și mai tare hazul spre disperarea-ți, nu? Dar n-o făceam înadins, ți-am spus asta doar. Ți-am repetat de nu mai știu câte ori că așa mi-i felul, că nu vreau să te tachinez, că te pot lăsa să-ți potolești neodihna, asta doar dacă vei lega prietenie cu drăguțul de Haz de necaz. El mi-era oaspetele de dinaintea ta, deci nu se cuvine să-l izgonesc. Te-ai căpoșit, zău, dar deh! La drept vorbind, deplina libertate în alegeri vine la pachet cu obligativitatea asumării deciziei…

În fine, pe-o petală de mac nu-ți pot scrie prea multe. Ar da pe-afară și n-ai mai desluși nimic din rândurile astea pe care în final ți le pudrez cu Dar de casă nouă. Așa se cuvine. Și-i cu drag, să știi…

Hai, în noua-ți casă de pe Insula Singurătății ai putea exersa măcar un picuț râsul… Adu-ți aminte cum se canonea Hazul de necaz să te prindă… Cică el încă n-a uitat cum se-mpiedica uneori din grabă… Câte cucuie și-a căpătat din cauza-ți… Cum mormăia în barbă sudălmi caraghioase la adresa-ți…

Hai, nu sta bosumflată – zâmbește la gândul că încă nu ești dată uitării! Poți? Încerci? 🙂