Ronțăitul poate dăuna sănătății, zău!

Din start spun că nu mi-s o ființă meschină. Mai repede practică decât cumpătată, bucuroasă că zgârcenia încă n-a reușit să mă acapareze, încerc să împac și capra, și varza. Sigur, s-ar putea spune că mi-s recalcitrantă. Mai ales când mi se pune pata și refuz să mai cumpăr chestii care-mi provoacă alergii. 🙄

Până mai acum ceva vreme mi-erau dragi Covrigeii cu tărâțe. Ronțăiam cumpătat și întindeam punga cu generozitate prin cam toate punctele cardinale-n care-mi identificam semenii. Luau oamenii, că nu puteau face față generozității (?!) gestului și nici fețișoarei mele care exprima clar dezamăgirea când întâmpina vreo cât de mică dâră de refuz. Deh, n-am leac, trebuie să împărtășesc lumii micile-mi bucurii, fie ele chiar și gastronomice… Și-mi rămâneau bucurie probabil și-acum de nu mă lipeam de un scărpinici urâcios, care intuiesc eu că lipea zâmbete care mai de care mai… cu moț de fiecare dată când ieșeam din raza vizuală a martorilor. Am dat vina ba pe mâncarea de la cantină, ba pe căldura din birou, ba pe detergent, ba chiar și pe bietul Cocolino – celebrul antidot al Viagrăi… Realizez că mi-am scrijelit pe răboj cam multe păcate și pe calea asta îl rog pe Bunul – cât de frumos pot eu – să mi le șteargă până nu-mi dau obștescul sfârșit sfâșiată de rușine. 😐

Ei, toate astea s-au întâmplat până mi-a venit ideea să-mi arunc privirea peste eticheta Covrigeilor cu tărâțe și să mă dumiresc într-un final cui ar trebui să-i mulțumesc pentru frenezia scărpiniciului. E524! 😯 M-au trecut toate apele și mi-a dispărut ca spălată cu leșie toată pofta de covrigei! Nu-i corect... probabil așa ar spune producătorul de-ar da cu ochii de rândurile mele. Posibil, dar nici mie nu mi se pare firesc să tac și să țin numai pentru mine ce-am aflat, eventual să las vreun alt amator să simtă pe pielea-i beneficiul minunatului aditiv.

Acum… eu m-am cam lecuit de ronțăit. E drept, mă-ncearcă un pic părerea de rău pentru tanti vânzătoarea care mă privește cumva chiorâș că nu-i mai fac vânzare și-i rămâne pe stoc marfa, dar ce să-i fac? O las pe ea să țină cu producătorul – eu de vreo săptămână știu clar că țin cu ursu’ de la Bușteni! 😉

Azi am deșertat sacul, așa că pot lăsa la vedere zâmbetul care mi-a revenit – cald și luminos, numai bun de colorat o altă zi de joi… 🙂