[…] ca un fel de compensație […]

Mi-e încă viu în amintire felul în care uneori, la ceas de seară sau amiază, Bunica deschidea Biblia. În ochii Copilului de atunci toate se petreceau ca într-un ritual. Mai întâi luarea Cărții de pe polița pe care odihnea. Era o grijă aparte, o delicatețe asemănătoare cu aceea pe care ți-o insuflă îmbăierea bebelușilor. Mai era și smerenia. Și lumina aparte din priviri când, înainte de deschidere, desena semnul crucii peste carte. Fără nici cea mai mică urmă de grabă. Orice-aș fi făcut în momentul acela lua sfârșit. Mă fascina felul în care Bunica șoptea cuvintele pe care abia le intuiam. Poate și pentru că, oricât aș fi ciulit urechea, tot nu reușeam să le deslușesc înțelesul. Îmi părea doar că e ca o vrajă spusă întru cumințirea mea. Cred că Bunicii îi plăcea asta. Și mai cred că o amuza felul în care, cu ochi mari și rotunzi, îi așteptam zâmbetul de după lecturarea pasajelor alese – zicea ea – de Cel de Sus. Niciodată aceleași poate… Nu știu ce citea, dar de fiecare dată clipa-mi de cumințire mi-era răsplătită cu o mângâiere pe creștet. Și-o învăluire caldă pornită din albastrul blând al privirii…

Am și eu impulsul deschiderii Cărții. Aleatoriu. Așa îmi place să zic, deși știu că nimic nu e întâmplător și că toate au o noimă. Parte din cauza scepticismului, parte din cauză că încă mai am obiceiul sumețirii în fața Bunului, n-am Biblie. Cred că îmi iartă asta. Așa cum cred că zâmbește de fiecare dată când regret că nu m-am învrednicit măcar să mi-o cumpăr. Carte de căpătâi, deocamdată, mi-e Ispita de a exista. Ieri, de exemplu, am deschis-o la

„O națiune care începe să apună regresează în toate planurile. Orice degradare individuală sau națională, observa Joseph de Maistre, este prompt anunțată de o degradare, riguros proporțională, a limbajului. Scăderile ni se resfrâng asupra scrisului, cât privește o națiune, instinctul ei, din ce în ce mai șovăielnic, o târăște într-o incertitudine la fel de evidentă în toate domeniile.”

M-am întrebat dacă are vreo legătură cu tăcerile mele… Dacă sunt semn de regres sau doar dorința de a-mi petrece mai mult timpul în real. De la o vreme mă încăpățânez să împart și să adun amintiri frumoase. Reale. Crâmpeie de bucurie, imagini de așezat peste zile mai puțin însorite, poate… Nu știu încă să definesc impulsul, dar îi dau curs. Fără ispita de a-l reprima…