Fără nume

Știi momentul ăla când simți că totul e cu josul în sus? Sper să nu, așa că o să-ți spun că e urât. Urât de tot! Cel mai aiurea e că ajungi să nu mai pricepi nimic. Și nici nu prea te mai interesează nimic. Te guvernează haosul și vidul. Alegi izolarea ca unică soluție rezonabilă. Nuuu, n-ai putea suporta nici mila, nici compătimirea celor din jur. Așa că-ți ferești urechile de un posibil Ți-aș fi zis eu mai demult, dar... și-ți ferești privirea de perspectiva mutrelor demne de un cioclu. Îți poți înmormânta tu singur și veselia, și sentimentele. Oricum asistența e inutilă. Și rămâi așa o vreme. Tu cu tine însuți… După o vreme realizezi că starea de legumă nu te prinde. N-ajungi niciunde așa. De vreme ce te-ai deprins cu îngropăciunea, te-ngropi în muncă și-aștepți. Între timp începi să vezi oameni. Alți oameni, care nu-ți știu povestea. Oameni inofensivi. Nu cultivi prietenii, te mulțumești doar cu doi prieteni. Vechi și buni, așa-ți spui tu. Așa și trebuie să fie. Un El și-o Ea care sunt cumva speranța ta că iubirea poate fi și poveste frumoasă. De fapt, că trebuie să fie! Ei da, și ei s-au lovit de fel de fel de opreliști, dar asta n-a contat! De fiecare dată când gândul ăsta îți dă târcoale, zâmbești. Ușor blazat, dar tot e ceva. Nu mai ești muntele de tristețe… Apoi, când Ea e plecată te miri cu ce treburi, El te invită Să mai ieși din rutina ta la o cafea. Și-ți pare firesc, că doar îți e bun prieten, vă știți de-atâta vreme și-ați stat de-atâtea ori la povești. Apoi știe că n-ai mai ieși în ruptul capului cu oricine. Mai ales de Sf. Valentin, când nu se cade să șezi în casă singur cuc! Că tu nu dai doi bani pe sărbătoarea asta de import oricum nu contează… Când într-un final îți pică și ție fisa că bunăvoința nu-i într-atât de gratuită ți se face jenă. Treci peste, că oricum n-ai alt ce face. N-ar pricepe oricum ofensa pe care ți-a adus-o. Poate te-a crezut tută sau altcum, dar mai contează? Apoi îi amintești o vorbă din bătrâni, zâmbești trist cu gândul la Ea, mai spui un banc-două și la plecare te-ntrebi ce naiba să faci cu buchetul de flori de ți l-a înmânat cu gingășie bădăranul. Pardon, omul de bine! Îl întrebi doar – dând cu stângul în dreptul – dacă nu vrea să îl ducă acasă. ??? Buchetul! Că sigur Ea s-ar bucura să-l găsească în vază la întoarcere. Păstrezi pentru tine faptul că Ei nu îi vei spune nimic despre neghiobia fantelui, oricât de tare te-ar mânca limba. Ai strica frumusețe de armonie conjugală și-apoi, mai știi, poate chiar o iubește și episodul e doar rezultatul unei simple neînțelegeri în ceea ce te privește. Dar… După o vreme realizezi că Ea e parcă un picuț mai distantă. Ca și El altminteri. Pe El îl poți înțelege. Orice refuz e curat obiect contondent pentru orgoliul din dotare. Dar Ea? N-ai supărat-o cu nimic, nu i-ai pricinuit niciun neajuns. Asta te macină, dar nu îndrăznești să întrebi care naiba-i motivul. În timp n-o mai cauți nici tu și preferi să rămâi în vidul tău. Cu oamenii inofensivi. Iar când De ce? se iscă din te miri ce amintire legată de Ea, o simplă ridicare din umeri și-un zâmbet ușor blazat îți sunt îndeajuns. Mai contează?!

P.S. Povestioara asta, spusă pe nerăsuflate și banală-n felul ei, mi-am amintit-o aseară în fața standului cu flori. Preț de câteva clipe m-a amuțit și tăcerea a picurat poate nedumerire. Apoi am răspuns zâmbind Mai bine o sticlă cu vin alb! La drept vorbind, nici mie nu-mi spune nimic Sf. Valentin. Prefer Dragobetele…😉

P.P.S. Și totuși, pentru cei care serbează Valentine’s Day, să nu-mi aud că-s din neam de cel prost…🙄

valentines-day-wallpaper-1-1024x768

Sursa foto