Pierdut Gând […]

De la o vreme, în regimentul gândurilor mele cumințele (ptiu-ptiu, să nu mi le deochi!) s-a pripășit unul de-și cam dă în petic. Zice el că e de primăvară și că nu-i cazul să-l bag la zdup. Că nu-i primejdie pentru celelalte – oricum îl marginalizează ca pe unul care-i nou-venit. Că nici la binețe nu-i răspund și că oricum, are-așa un dor de ducă unde-o vedea cu ochișorii, că taaare-l mai chinuie pârdalnica de singurătate! Mai c-ar fi rost de dat apă la șoricei de mila-i? Ba bine că nu! 😀

A fost cam așa… Joi ies de la cursuri, răsuflând ușurată că nu m-a prins proful în ofsaid. C-ar fi fost penibil să-mi fi pus vreo întrebare fix în toiul reveriei, iar eu… Pierdută mi-eram undeva dincolo de fereastră, ba coborând ca pe tobogan pe câte-o rază jucăușă de soare, ba scăldată în lumină, lenevind pe-o ramură timid înverzită. Mai era și dulcea simfonie a înmuguririlor, care mă-ndemna să cobor pleoapele. Ăsta era momentul în care genele-mi erau înmuiate în curcubeu… Gândul mi-a tot dat ghes să las baltă cursul, dar am rezistat eroic și n-am dat bir cu fugiții. Ba am și fost pe fază, de-am răspuns in time și la obiect de vreo câteva ori. În fine, ca să-i dea apă la moară gândului buclucaș, la ieșire curat ghinion – ioc soare, plus pierdut la mustață autobuzul! Răbdarea mea în materie de așteptare a mijlocului de transport în comun se limitează la maximum 300 secunde, așa că am pornit să-mi completez norma de mers pe jos atât de mediatizată. Și-am mers. Liniștită și atentă – ba la semafor, ba la trecători – mai mult de-un sfert de oră. Și nu scriam acum dac-ar fi șezut cumințel gândul în singurătatea aia lui… Deh… cerul n-avea nimic deosebit, bătea ușor în plumburiu… Da’, ia privește-i ramurile! Uite-n stânga! Sus! Zici că-i plin de cuiburi de… De ce nu-i faci o poză-acum, că tot nu vine autobuzul?! 🙄 Și i-am făcut…

Nuuu, nu așa! Trebuia să focalizezi coroana, nu trotuarul. Alea de par cuiburi abia se văd… Eu să te-nvăț?! Acum, nah… Cu o poză-n plus sau în minus nu se termina lumea, dar…

Dar îmi asum vina de a fi fost tută înțelegătoare și de a-i fi dat ascultare. C-am făcut-o de oaie! A doua poză n-a mai ieșit. Deloc. În schimb a ieșit Impactul. Fără victime umane, c-am avut noroc. Eu cu telefonul și ochii pe sus. El atent la nu-ș ce chestie din telefonul lui. Probabil… că-i doar o supoziție. Eu, mai neatentă, gata să îmbrățișez dalele trotuarului, că doar nu se făcea să îmbrățișez un necunoscut. El, mai pe fază și mai lipsit de scrupule, nu s-a sfiit. M-a eliberat din strânsoare când a fost sigur că rămân clar pe verticală și mi-a spus zâmbind Well, you’re safe! Sincer, eu nu prea am înțeles mare lucru din ceea ce se întâmplase. Chiar am vrut s-o șterg cumva englezește – nah, roșesc și acum! – mai ales când am văzut că omul dă să îngenuncheze. 😯 Dacă-mi zicea și Marrie me Marry me!?Pfiuuu, ce gând șui! E drept, omul îngenunchiase, dar ca să-și culeagă de pe jos telefonul. Pe al meu îl salvase, pe al lui în schimb… Eu am simțit că obrajii mi-s câmp de maci și gândul mă-ndemna să spun F-word, dar de data asta l-am ușuit cu un Sorry!  El a strâns calm rămășițele pământești ale telefonului și a zâmbit iar. Probabil îndemnat de mima mea, a simțit nevoia să mă asigure că nu-i bai și că-l poate schimba. Asta m-a liniștit și l-am crezut pe cuvânt – aici orice poate fi schimbat! Am rămas în stație în așteptarea autobuzului. El a mai întors capul de câteva ori și m-am rugat Bunului să-l ferească de alte belele – una pe zi e mai mult decât suficientă. Până acasă nu m-am mai gândit decât la totul e bine când se termină cu bine! 🙂

Vineri am ieșit, era musai să fac un drum până la oficiul poștal. M-am bucurat în voie de-o zi frumoasă plină de gânduri cuminți. Despre gândul poznaș nu mai știu nimic. S-o fi ascuns de teamă să nu-l iau la bani mărunți? O fi rămas lipit de cuiburile lui?! 😕