(Im)Puls de Primăvară

Sursa foto

În vinerea de dinaintea lui 14 februarie, eseul propus spre redactare trebuia să ilustreze în câteva pasaje cum/când/unde ai cunoscut persoana iubită. Partea asta cu eseul îmi e dragă la cursuri – pot scrie în voie timp de jumătate de oră. Revenind… în pauză, un glas cristalin care ciripea Știi că nu-mi aminteam momentul în care l-am întâlnit? și-a primit replica pe un ton contrariat Cum să uiți începutul? E partea cea mai frumoasă a unei povești de iubire! E ca primăvara!

Azi mi-a fost o zi frumoasă… Însorită, cu un cer azuriu superb, punctat de nori jucăuși. Prietenoși și pufoși. Sub fereastra dormitorului își are loc de odihnă Copăcelul care-și mai râde uneori de mine noaptea, dându-mi iluzia – cu ramurile-i albicioase – că e nins. Peste zi am uitat fereastra deschisă. Și răsfățul ăsta mi-e drag – îmi umple casa cu zgomotele de afară, făcându-mă cumva părtașă la viața zumzăitoare a străzii. Trilurile de păsărele, soarele, frumusețea peticului de cer – adunate laolaltă – mi-au purtat gândul spre înnoire și, închipuindu-mi cum ar trebui să arate Copăcelul înfrunzit, brusc mi-am dorit să(-mi) fie mai repede Primăvară…

O să fie! Și-o să fie frumoasă, ca un început de îndrăgostire. Cu fluturi și strângeri de inimă de fiecare dată când îți va părea că se grăbește și tu ai vrea să-ți rămână. Cu dorința să rogi Timpul să-și strunească pasul… Așa mi-ar șopti ca o adiere Dragobetele care-și serbează ziua azi. La mulți ani! Frumoși și plini de drag să-ți fie!

P.S. Nu pot să plec oricum și nici să mă abțin să nu vă spun (și nu e sfat, e doar urare) Nu vă mai struniți inimile – iubiți-vă frumos și nu vă uitați începuturile. Păstrați primăvara, că tare mai e frumoasă! Ca un zâmbet… 🙂

Nu-mi…

După nu-mi… aveam de gând să-ți înșirui cumințel n chestii care l-ar avea drept numitor comun. Cu gând să transform în zdrențe minunatele-mi văluri țesute, dăruite zi de zi de vreo două luni de Madam Tăcere. Care madam s-a aciuat pe lângă mine și păs de-i mai fă vânt!

Recunosc, am tolerat tacit prezența-i, da’ asta numai din pur spirit umanitar. La fiecare privire crezut piezișă, madam îmi vântura spiritu’ legii pe sub nas și-mi mai punea un văl pe umăr. Cică să-mi țină de cald, că-i iarnă și… Alta de-mi poartă grija! No, acu’ câte văluri să suport? S-ajung cocon, să-i fac pereche cucoanei?! Ce, nu-i suficient s-o știu de două luni ba în fața-mi – când îmi văd de lucru, ba în spate – când mă oglindesc? Mai devreme, când mi-am luat inima în dinți și i-am zis Am obosit să tac! O fi iarnă, dar caută-ți și tu o casă pe măsură! știi ce mi-a făcut? Madam m-a măsurat din cap pââână-n tălpi și mi-a zis cu glas dubios de blajin Da’ cu prudența, cum rămâne? Că mai bine taci decât să spui ceva de neînțeles! Hai, amintește-ți, c-ai mai dat cu bâta în baltă vorbind…

Și totuși, nu-mi… Nu-mi mai vine să port vălurile de tăcere, chit că-s din mătase fină. Că-mi pare curată pânză de păianjen care-mi strivește zâmbetul. Și nu-mi mai vine nici să tac. Tu poți să mă-nțelegi, că doar mă știi… E drept, nu-mi place aducerea aminte a încruntărilor sub ploaia de cuvinte ce păreau scăpate ca din vârtejul unei moriști puse-n mișcare de o pală de vânt sănătos. Dar nici nu-mi vine să te las pradă gândurilor care te-ar îndemna să crezi că muțenia-mi e lovitură de pedeapsă. Că nu-i.

Ce zici? Să nu-mi…? Să mai aștept?

Eustace & Coffee

Să știi că azi mi-am spus că de vreme ce nu m-ai mai văzut demult desenând urme prin colbul de pe-aici e posibil să-ți fi făcut fel de fel de griji. Mi te-am închipuit conturând iar cine știe ce scenarii (că doar la asta te pricepi tu cel mai bine) și am simțit nevoia acută să scot de la naftalină eticheta Ingrată. Și ea, ca și locul ăsta, era prăfuită rău de tot. M-am cam fâstâcit la vederea ei… Așa ponosită și mototolită n-o mai găsisem nicicând. Și mi-am căutat cuvinte potrivite, care să mă disculpe măcar preț de-o secundă și… M-a atins în treacăt doar cine se scuză, se acuză. Tăioasă adunătură… Nu mi-a picat prea bine, dar cu toate astea o să-ți scriu.

Balet. Pași ușori, grijulii, aproape plutind. Asta fac de-o bună vreme. Sau asta încerc să fac. Mai mult de nevoie decât de voie. Dar nu știu cum naiba se face că, oricât de ușor aș păși, oricât de atentă aș fi, podeaua tot scârțâie. Și fiecare zgomot smuls îmi amintește că dedesubt e vecinul. Acum știu că vei râde. O să am un pic de răbdare să-ți recapeți mina serioasă și-abia apoi voi continua. Așa…

Pe vecinul ăsta, recunosc, nu l-am văzut niciodată. Doar l-am auzit vorbind. O singură dată. O voce vag mârâită, plină de morocănoșenie. Brrr… Complet neplăcută! Și altă o singură dată l-am auzit răcnind. Atunci chiar mi-a ticăit inima! În niciunul din cazuri n-am simțit nevoia aceea firească (pentru care nu o dată ai fi fost în stare altminteri să mă pui la zid!) de a socializa. Mă știi doar – dacă e un ceva care nu îmi place, tac! Îmi fug cuvintele și nu socializez neam! Cu toate astea, pentru mine trebuia să aibă musai un nume, așa că l-am botezat Eustace… după știi tu cine… Știu, nu e frumos, dar trebuia să îl identific cumva, nu? E ființă doar… Și nu una oarecare! La o percheziție sumară s-ar găsi la el, ca o pradă de război(?), mai mult de-o mie din cuvintele mele, cuvinte pe care tu crezi că le dosesc de bunăvoie…

Ar mai trebui să știi că mi te închipui spunându-mi, printre hohote de râs, că e o copilărie joaca de-a baletul și că levitația ar fi de preferat! Acum mi-e parcă mai ușor și chiar zâmbesc. Eticheta e picată, cred, pe podea și știi ce e haios? Aș fi vrut să fi făcut un poc! E așa o liniște aici…

P.S. Chiar dacă-ntârzii, tot îți las lumina și o ceașcă de cafea. 🙂

Flash

Te-ai gândit vreodată că ai putea confunda Cireașa de pe tort cu Bomboana de pe colivă? Ai tot dreptul să-ți spui că e scuzabil, atâta vreme cât masa e așezată la o distanță considerabilă față de tine. Sau, mai simplu, atâta timp cât ești miop, poate…

(Dam)bla

Azi-noapte, la ora când găinile dormeau duse de cel puțin 7 ore, sub ploaia caldă pe care mi-o pot adjudeca la comandă, mi s-a iscat în dovlecel un gând întâi călduț, pe care l-a apucat mai apoi așa o febră care cred eu că l-a-ndemnat să tropăie și să se vânture, de-ai fi băgat mâna în foc că e lovit de dambla! Ditamai pacostea… Cu-așa ceva nu se face să pornești la drum nici măcar 7 pași, că nu știi unde ajungi, așa c-am încercat să-i fac vânt. Să-l răcoresc cumva, să-i scad fierbânțeala măcar până la limita suportabilității. În miez de noapte gândurilor le șade parcă mai bine să fie așezate molcom, eventual cu scufia trasă regulamentar peste ochi. Mai ales dacă în ziua imediat următoare gazda lor musai tre’ să onoreze cu prezența (și cu plugul) minunata (și interminabila) miriște a muncii.

Pajiște pe care am ajuns cam anevoie dimineață, din cauză că nu prea m-am înțeles la preț cu dânsul. Luat cu binișorul, gândul s-a schimonosit la mine cam așa și pe post de bonus m-a cadorisit cu un semn copiat parcă de la un autostopist ofuscat de refuz și rămas pe margine de șant mofluz. Acum, deși-mi deschid sufletul, spun cu tot regretul că semnul ăsta nu vi-l pot arăta. Nu se face, zău! Și-așa mi-e peste poate de jenă că un gând găzduit de mine pe veresie și-a permis o asemenea mojicie…

Trecând peste, mi-am zis că bine nu se mai face dacă încerc să mă burzuluiesc la el. Am adormit cu chiu – cu vai și cu speranța că i-o trece bolânzeala… că l-or dăscăli până-n zori celelalte gânduri surate… că… […] N-a fost să fie!

Acum… Numai ce am epuizat și ultima cale amiabilă de conciliere – varianta târgului cinstit. Adică… Dacă eu scriu, e clar că te trezești cu bocceluța pe cărare, înțelegi? Și vine noaptea acușica, măi… În crucea nopții cine, pisici, te mai găzduiește pe tine?! Pe mine argumentul ăsta m-ar fi potolit, că nu-i de colo să numeri stelele noaptea pe drum de unul singur. Pe el… ba! Mi-e milă să-l văd așa zănatic, dar n-am ce-i face – trebuie să-mi respect înțelegerea. Că prea și-a râs de mine…

Noua lege care-i dată te cam oropsește, Fată! Ce zicală?! De acum tu o să rămâi în drum și poate doar damigene s-or plimba cu Ia-mă, nene!

Acum doar o rugăminte mai am. Dacă îl vedeți murat de ploaia care numai ce a trecut, să nu vi se înmoaie inima, vă rog! La cum bate din picior, tare mi-e că încă nu s-a lecuit de dambla…

P.S. Un gând bun și frumos ca un curcubeu mă-ndeamnă să fiu prevăzătoare și să dreg busuiocul cu un firicel de noroc.  N-ar fi păcat ca tocmai un gând alungat din curtea mea să strice cuiva un prea așteptat sfârșit de săptămână?

Cât?

Copil fiind, la una din orele de Chimie am învățat că Nimic nu se pierde – totul se transformă! Simplă lege a compensației. Utilizezi resursele ca să capeți un altceva în schimb. Ceva musai de trebuință, c-altminteri s-ar chema doar legea irosirii.

Tot copil fiind, am luat notă (cu o ușoară părere de rău, recunosc) de faptul că de-a lungul istoriei marile invenții -minunile acelea ce țin de progresul tehnic – au căzut în sarcina bărbaților. Ca un fel de compensație, mi-am zis. Neavând poale lungi, trebuia să fi avut un plus pe undeva. Logica mea (cu toată imperfecțiunea ei) mi-a sugerat că echilibrul impunea surplusul de minte.  Înzestrați cu-așa calitate, ar fi fost și păcat să și-o lase în voia sorții. Despre aplicarea legii irosirii nici nu se putea pune problema, așa că bărbații s-au pus pe treabă. N-o să enumăr aici câte-au fost în stare să născocească – mi-aș toci degețelele inutil, iar rezultatul s-ar pierde în ceața plictiselii obositoare. Sau a oboselii plictisitoare. Curată irosire!

Simt nevoia să povestesc despre ceva legat de una dintre cele mai faine născociri ale bărbaților. De-a lungul timpului am remarcat că, odată așezați pe scaun, în dreptul volanului, bărbații își etalează caracterul în toată splendoarea lui. Pe unii automobilul chiar îi transformă, zău! Le exacerbează simțurile, împingându-i către reacții… spontane (m-aș hazarda să adaug și dictate de chimie, că doar ea, drăguța, e-n tot și-n toate!). Reacții care îmi transfigurează fețișoara, imprimându-i mina cu care, copil fiind, am asistat întâia oară la efervescenta împreunare a indispensabilului potasiu cu apa chioară.

Ei bine, spontaneitatea asta (uneori concentrată într-un singur cuvânt format din doar 3 litere, succedat de o seceră ce-atârnă deasupra unui punct) îmi dă bătăi de cap și în faza inițială cumva mă frustrează. Îmi amintește că oricât aș uza eu de blugi, tot în tagma purtătoarelor de poale lungi mă aflu. … într-o eternă, fascinantă și uimitoare lume a bărbaților…

P.S. Nu știu, n-am găsit scris pe nicăieri dacă sâmburele melodiei ăsteia de suflet a încolțit în mintea lui James Brown pe când se afla pe scaunul unui automobil. Știu doar că a scris-o ajutat de o Ea, cu gând la calitate și nicidecum la cantitate.

P.P.S. Și nu, n-am scris niciun cuvințel sub impulsul misandriei. Doar că de la o vreme îmi pare că lumea bărbaților adevărați e decimată de-o epidemie cruntă. Cea a masculilor pragmatici. Cu automobile care mai de care musai mai fițoase. Și mai ales cu pretențîa nefondată că lumea asta e a lor…

Of, inimioară!

Pași egali. Ai putea crede că-s studiați, dar nu… Mai repede s-ar potrivi dictați. Da, asta se potrivește mai bine. Dictați de sandalele astea care mă apropie de nori cu 10 cm. Am măsurat, să știi…

Pașii ăștia egali sunt perfecți pentru rochia office. Și-mi scutesc gleznele de surprize neplăcute. Perspectiva unui sfârșit de săptămână ratat din cauza unui prezumtiv accident stupid mă face să calc precaut. Probabil așa pășește în luminiș o căprioară. Totuși îmi spun că e o diferență – ciutei nu i-ar fi deloc anevoie ca la primul zgomot bizar să o rupă la fugă. Mie mi-ar fi imposibil. Din cauza rochiei, din cauza sandalelor, firește! Accesoriile astea…

Realizezi că fără accesorii ne-ar fi mult mai bine? Ne-am căpăta lejeritatea, libertatea de mișcare pe care ne-o îngrădim de bunăvoie. Putem fi curajoși, dar nu într-atât încât să ne preumblâm prin lume lipsiți de accesorii. Cum s-ar mai țuguia buzele la vederea unui asemenea tablou! Cum s-ar mai rotunji ochii…

Rotunjirea asta… Rotunjesc vocalele de-aproape o săptămână și eu abia azi realizez asta! Da, știu, eu și contratimpul mergem de mânuță nu de azi-de ieri. Lasă, asta să-mi fie paguba! Deocamdată mi-s în câștig. Pe plus. Rotunjirea asta a vocalelor, cuminte, fără grabă, de-ai crede că-i mai repede descânt și nu cânt, îmi încălzește sufletul purtat de pașii aceia egali care par studiați. Până acasă unde, odată eliberat din strânsoarea accesoriilor, nu mai e loc de înfrânare. Gonește precum o căprioară speriată și-aproape că atinge cerul. Aproape… Picul de cumpătare îl obligă totuși să păstreze distanța. E drept, doar 10 cm, dar… E liniștitoare distanța asta, dacă s-ar pierde altminteri prin nori? Ce m-aș face eu fără el? Of, inimioară…

Cumva mă pot descurca cu starea asta. Aș putea chiar spune că mi-e bine. Oarecum bine… La o adică nu mă deranjează alternanța pășitului agale cu goana nebună. Și-mi place rotunjirea vocalelor. O pot duce așa muuultă vreme fără să mă plictisesc. Mă-ntreb doar dacă ar fi cuminte să-i spun suflețelului ăsta, căruia-mi pare că tare-i mai place să gonească precum o căprioară speriată, că îi e cerbul luat demult. Să-i spun sau… ?!

Nici da, nici ba…

Ploaie, orice mi-ai spune îi cam tot degeaba! Cu stropii-ți cam prea mari și – testat un picuț mai devreme – cam prea reci pentru gustul meu, n-ai cum să mă convingi pe de-a-ntregul să-ți spun Da! cu voioșie și să te-mbrățișez cu tot cu lacrimile-ți de crocodil.

Nici Ba! nu-mi vine să-ți strig așa în față, e drept… Te-ai pune pe jelit și mai abidir și unde-am ajunge? Reedităm potopul? În asemenea vremuri? Nu tu Arcă… greu de găsit un alt Tata Noe în zilele noastre… Nici așa nu merge.

Tu, Ploaie, îți amintești că odată ai crezut că poți topi cu stropii ăia ai tăi mult prea mari și – desigur – mult prea reci pentru gustul meu rânduri dintr-o carte? Așezat cumințel în pagină stătea atunci Arta diplomaţiei constă în a-l ţine pe adversar în expectativă. Așa că, uite – de dragul tău, să-ți mai treacă un picuț necazul, spun iar Poate…

Ca după o zi lungă…

Nu știu cum sunt alții, dar la mine se pare că atenția pe care o acord loculului în care mă aflu este invers proporțională cu durata timpului pe care îl mai am de petrecut acolo. Chestia asta seamănă cumva cu nevoia de a te afla mai multă vreme lângă o persoană despre care știi că în scurt timp va trece dincolo. Sau pe care nu vei avea ocazia să o revezi prea curând.

În fine, în astfel de perioade am obiceiul să caut cu obstinație frumosul. Să-mi imprim pe retină ba un petic albastru de cer, ba un verde pe care pășesc sau care-mi foșnește în bătaia vântului. Și-mi păstrez în memoria olfactivă un ceva caracteristic vremii respective. Azi a fost miros de salcâm. Demențial! N-aș greși dacă aș spune niciodată salcâmii nu m-au răsfățat într-atât! Nu ziua…

Ar fi atât de multe de spus… Poate altădată, poate în acea dată când va fi vremea amintirilor, a zâmbetului iscat de-o boare cu iz de salcâm înflorit. Deocamdată plantez aici obsesia de azi… Ea este cea care mi-a insuflat imboldul așternerii rândurilor, așa că n-o puteam lăsa de izbeliște. 😉

[…] ca un fel de compensație […]

Mi-e încă viu în amintire felul în care uneori, la ceas de seară sau amiază, Bunica deschidea Biblia. În ochii Copilului de atunci toate se petreceau ca într-un ritual. Mai întâi luarea Cărții de pe polița pe care odihnea. Era o grijă aparte, o delicatețe asemănătoare cu aceea pe care ți-o insuflă îmbăierea bebelușilor. Mai era și smerenia. Și lumina aparte din priviri când, înainte de deschidere, desena semnul crucii peste carte. Fără nici cea mai mică urmă de grabă. Orice-aș fi făcut în momentul acela lua sfârșit. Mă fascina felul în care Bunica șoptea cuvintele pe care abia le intuiam. Poate și pentru că, oricât aș fi ciulit urechea, tot nu reușeam să le deslușesc înțelesul. Îmi părea doar că e ca o vrajă spusă întru cumințirea mea. Cred că Bunicii îi plăcea asta. Și mai cred că o amuza felul în care, cu ochi mari și rotunzi, îi așteptam zâmbetul de după lecturarea pasajelor alese – zicea ea – de Cel de Sus. Niciodată aceleași poate… Nu știu ce citea, dar de fiecare dată clipa-mi de cumințire mi-era răsplătită cu o mângâiere pe creștet. Și-o învăluire caldă pornită din albastrul blând al privirii…

Am și eu impulsul deschiderii Cărții. Aleatoriu. Așa îmi place să zic, deși știu că nimic nu e întâmplător și că toate au o noimă. Parte din cauza scepticismului, parte din cauză că încă mai am obiceiul sumețirii în fața Bunului, n-am Biblie. Cred că îmi iartă asta. Așa cum cred că zâmbește de fiecare dată când regret că nu m-am învrednicit măcar să mi-o cumpăr. Carte de căpătâi, deocamdată, mi-e Ispita de a exista. Ieri, de exemplu, am deschis-o la

„O națiune care începe să apună regresează în toate planurile. Orice degradare individuală sau națională, observa Joseph de Maistre, este prompt anunțată de o degradare, riguros proporțională, a limbajului. Scăderile ni se resfrâng asupra scrisului, cât privește o națiune, instinctul ei, din ce în ce mai șovăielnic, o târăște într-o incertitudine la fel de evidentă în toate domeniile.”

M-am întrebat dacă are vreo legătură cu tăcerile mele… Dacă sunt semn de regres sau doar dorința de a-mi petrece mai mult timpul în real. De la o vreme mă încăpățânez să împart și să adun amintiri frumoase. Reale. Crâmpeie de bucurie, imagini de așezat peste zile mai puțin însorite, poate… Nu știu încă să definesc impulsul, dar îi dau curs. Fără ispita de a-l reprima…