Arhive pe categorii: Gânduri răzleţe

(Im)Puls de Primăvară

'UNIUNEA'_-_Simbolul_DragobeteluiSursa foto

În vinerea de dinaintea lui 14 februarie, eseul propus spre redactare trebuia să ilustreze în câteva pasaje cum/când/unde ai cunoscut persoana iubită. Partea asta cu eseul îmi e dragă la cursuri – pot scrie în voie timp de jumătate de oră. Revenind… în pauză, un glas cristalin care ciripea Știi că nu-mi aminteam momentul în care l-am întâlnit? și-a primit replica pe un ton contrariat Cum să uiți începutul? E partea cea mai frumoasă a unei povești de iubire! E ca primăvara!

Azi mi-a fost o zi frumoasă… Însorită, cu un cer azuriu superb, punctat de nori jucăuși. Prietenoși și pufoși. Sub fereastra dormitorului își are loc de odihnă Copăcelul care-și mai râde uneori de mine noaptea, dându-mi iluzia – cu ramurile-i albicioase – că e nins. Peste zi am uitat fereastra deschisă. Și răsfățul ăsta mi-e drag – îmi umple casa cu zgomotele de afară, făcându-mă cumva părtașă la viața zumzăitoare a străzii. Trilurile de păsărele, soarele, frumusețea peticului de cer – adunate laolaltă – mi-au purtat gândul spre înnoire și, închipuindu-mi cum ar trebui să arate Copăcelul înfrunzit, brusc mi-am dorit să(-mi) fie mai repede Primăvară…

O să fie! Și-o să fie frumoasă, ca un început de îndrăgostire. Cu fluturi și strângeri de inimă de fiecare dată când îți va părea că se grăbește și tu ai vrea să-ți rămână. Cu dorința să rogi Timpul să-și strunească pasul… Așa mi-ar șopti ca o adiere Dragobetele care-și serbează ziua azi. La mulți ani! Frumoși și plini de drag să-ți fie!

P.S. Nu pot să plec oricum și nici să mă abțin să nu vă spun (și nu e sfat, e doar urare) Nu vă mai struniți inimile – iubiți-vă frumos și nu vă uitați începuturile. Păstrați primăvara, că tare mai e frumoasă! Ca un zâmbet… 🙂

Din prea mult drag…

Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția… Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.

                                                     Eugen Dimitriu, Orașul Muzelor

De săptămâna trecută mi-s la favorite în playlist Bădăranii și Bubico. ambele avându-l ca protagonist pe Grigore Vasiliu Birlic. Recunosc – prioritate o are mai nou Bubico, mai ales pentru chicotelile pe care mi le iscă Maestrul. Și pe chicotitul ăsta merge de minune învățatul! Că da, îi musai să trec așa cum îmi place mie peste testul pe care-l voi avea sub nas miercuri.

Azi, în toiul chicotitului, mi-a trecut prin minte să aflu nici mai mult, nici mai puțin Cu cine o fi fost însurat Birlic? Da’ copii o fi avut? Și ce s-o fi ales de ei? 😕 Ei da, recunosc, nu-s nici pe departe întrebări demne de încălzirea globală, da’ pe mine mă ardea teribil curiozitatea și… N-o mai lungesc – uite-așa am aflat eu că azi, 14 februarie, se împlinesc fix 46 de ierni de la trecerea în neființă a Asului. Fix-trecute… Mai mult nu spun. Doar am speranța că Dincolo să-i fie mai bine. E imposibi să nu-i fie pe plac Bunului… Și las  – cu și fără regret în același timp – zâmbetele de azi unui Om Mare de ieri. 🙂

Fără nume

Știi momentul ăla când simți că totul e cu josul în sus? Sper să nu, așa că o să-ți spun că e urât. Urât de tot! Cel mai aiurea e că ajungi să nu mai pricepi nimic. Și nici nu prea te mai interesează nimic. Te guvernează haosul și vidul. Alegi izolarea ca unică soluție rezonabilă. Nuuu, n-ai putea suporta nici mila, nici compătimirea celor din jur. Așa că-ți ferești urechile de un posibil Ți-aș fi zis eu mai demult, dar... și-ți ferești privirea de perspectiva mutrelor demne de un cioclu. Îți poți înmormânta tu singur și veselia, și sentimentele. Oricum asistența e inutilă. Și rămâi așa o vreme. Tu cu tine însuți… După o vreme realizezi că starea de legumă nu te prinde. N-ajungi niciunde așa. De vreme ce te-ai deprins cu îngropăciunea, te-ngropi în muncă și-aștepți. Între timp începi să vezi oameni. Alți oameni, care nu-ți știu povestea. Oameni inofensivi. Nu cultivi prietenii, te mulțumești doar cu doi prieteni. Vechi și buni, așa-ți spui tu. Așa și trebuie să fie. Un El și-o Ea care sunt cumva speranța ta că iubirea poate fi și poveste frumoasă. De fapt, că trebuie să fie! Ei da, și ei s-au lovit de fel de fel de opreliști, dar asta n-a contat! De fiecare dată când gândul ăsta îți dă târcoale, zâmbești. Ușor blazat, dar tot e ceva. Nu mai ești muntele de tristețe… Apoi, când Ea e plecată te miri cu ce treburi, El te invită Să mai ieși din rutina ta la o cafea. Și-ți pare firesc, că doar îți e bun prieten, vă știți de-atâta vreme și-ați stat de-atâtea ori la povești. Apoi știe că n-ai mai ieși în ruptul capului cu oricine. Mai ales de Sf. Valentin, când nu se cade să șezi în casă singur cuc! Că tu nu dai doi bani pe sărbătoarea asta de import oricum nu contează… Când într-un final îți pică și ție fisa că bunăvoința nu-i într-atât de gratuită ți se face jenă. Treci peste, că oricum n-ai alt ce face. N-ar pricepe oricum ofensa pe care ți-a adus-o. Poate te-a crezut tută sau altcum, dar mai contează? Apoi îi amintești o vorbă din bătrâni, zâmbești trist cu gândul la Ea, mai spui un banc-două și la plecare te-ntrebi ce naiba să faci cu buchetul de flori de ți l-a înmânat cu gingășie bădăranul. Pardon, omul de bine! Îl întrebi doar – dând cu stângul în dreptul – dacă nu vrea să îl ducă acasă. ??? Buchetul! Că sigur Ea s-ar bucura să-l găsească în vază la întoarcere. Păstrezi pentru tine faptul că Ei nu îi vei spune nimic despre neghiobia fantelui, oricât de tare te-ar mânca limba. Ai strica frumusețe de armonie conjugală și-apoi, mai știi, poate chiar o iubește și episodul e doar rezultatul unei simple neînțelegeri în ceea ce te privește. Dar… După o vreme realizezi că Ea e parcă un picuț mai distantă. Ca și El altminteri. Pe El îl poți înțelege. Orice refuz e curat obiect contondent pentru orgoliul din dotare. Dar Ea? N-ai supărat-o cu nimic, nu i-ai pricinuit niciun neajuns. Asta te macină, dar nu îndrăznești să întrebi care naiba-i motivul. În timp n-o mai cauți nici tu și preferi să rămâi în vidul tău. Cu oamenii inofensivi. Iar când De ce? se iscă din te miri ce amintire legată de Ea, o simplă ridicare din umeri și-un zâmbet ușor blazat îți sunt îndeajuns. Mai contează?!

P.S. Povestioara asta, spusă pe nerăsuflate și banală-n felul ei, mi-am amintit-o aseară în fața standului cu flori. Preț de câteva clipe m-a amuțit și tăcerea a picurat poate nedumerire. Apoi am răspuns zâmbind Mai bine o sticlă cu vin alb! La drept vorbind, nici mie nu-mi spune nimic Sf. Valentin. Prefer Dragobetele… 😉

P.P.S. Și totuși, pentru cei care serbează Valentine’s Day, să nu-mi aud că-s din neam de cel prost… 🙄

valentines-day-wallpaper-1-1024x768

Sursa foto

Cu gândul la Moș Crăciun

La vremea când eram copil, pe Moș Crăciun îl porecliseră Moș Gerilă. Amintirea lui… hehe… mi-e încă vie. Era așa… veșnic pus pe șotii, vesel, cu o privire caldă, care-mi alimenta de fiecare dată speranța că, în ciuda năzbâtiilor de peste an, n-o să fiu nici oropsită, nici dojenită pentru trăznăile mele. Zâmbetul nelipsit din colțul gurii îi era camuflat de o barbă care semăna al naibii de tare cu vata pe care o descoperisem pe al treilea raft al dulapului din baie în ziua în care Scaunul s-a pus pe dans și era gata-gata să stric mozaicul podelei. don't tell anyone

Îmi mai amintesc și acum cât de tare îi plăcea Moșului Poezia pe care i-o spuneam la fiecare întâlnire. Mă strângea în brațe cu mâinile-i calde, îmi ciufulea mângâia creștetul, apoi mă rotea cam la 45 de grade așa… ca să vadă mai bine cât de domnișoară m-am făcut. Ăsta era momentul în care eram bucuroasă că port și eu rochie și că ciorapii albi de bumbac acopereau perfect vânătăile căpătate te miri cum. Nu mi-ar fi plăcut să-l necăjesc cu ele… I don't wanna see

Cât timp ne ședea în ospeție, lui Moș Crăciun (cunoscut pe-atunci ca Gerilă) îi era mereu sete. Stătea preț de două pahare de vin roșu și refuza politicos orice gustare i s-ar fi oferit. Într-un rând i-a spus Mamei că nu se cuvine să înjumătățească porția cuiva. Pe Mama îmi părea că o întristase refuzul, așa că i-am oferit cu inimă deschisă jumătate din porția mea – eu oricum nu prea mă dădeam în vânt după mâncare și… Ei, Fata Moșului, eu am mâncat înainte de a pleca la drum niște slănină! Bunăăăă, să te lingi pe degete! Răspunsul ăsta m-a cam dezamăgit. Grăsimea la pachet nu se număra printre preferințele mele gastronomice… straight face

După ce-și potolea setea și-și golea sacul, Moșul pleca. De fiecare dată cu un colț de barbă colorat în vișiniu. Și de fiecare dată cu vreo 5 minute înainte de a se trezi din somn Tata, ca și cum s-ar fi temut să nu dea nas în nas cu el. Păcat, Tatei i-ar fi plăcut să ciocnească un pahar de vin cu Moșul! În semn de consolare îi povesteam cum a decurs Vizita… cum s-a purtat Musafirul… Și-i arătam ce ne-a adus în dar… daydreaming

Într-o zi de iarnă – aveam vreo 10 ani pe-atunci – am descoperit pe penultimul raft alt cămării o cutie de culoarea cafelei cu lapte. Îndeajuns de lungă încât, oricât de tare m-am chinuit, n-am reușit să o… explorez. Când am primit-o din mâna Moșului, câteva zile mai apoi, am înțeles… Și l-am privit lung și cu înțeles pe Moș Gerilă. L-aș fi tras de barba aia care semăna al naibii de tare cu vata pe care o descoperisem pe al treilea raft al dulapului din baie, dar… La ce bun? no talking

Acum, la ani buni distanţă de ceea ce am numit eu atunci mare dezamăgire, mi-e dor. Mi-e dor de nerăbdarea, neliniștea, speranța care mă învăluiau în preajma sărbătorilor de iarnă. Mi-e dor de Moșul ăla vesel și bun. Mi-e dor de mirosul de mere, scorțișoară și portocale. Și de Tata… happy

Eustace & Coffee

Să știi că azi mi-am spus că de vreme ce nu m-ai mai văzut demult desenând urme prin colbul de pe-aici e posibil să-ți fi făcut fel de fel de griji. Mi te-am închipuit conturând iar cine știe ce scenarii (că doar la asta te pricepi tu cel mai bine) și am simțit nevoia acută să scot de la naftalină eticheta Ingrată. Și ea, ca și locul ăsta, era prăfuită rău de tot. M-am cam fâstâcit la vederea ei… Așa ponosită și mototolită n-o mai găsisem nicicând. Și mi-am căutat cuvinte potrivite, care să mă disculpe măcar preț de-o secundă și… M-a atins în treacăt doar cine se scuză, se acuză. Tăioasă adunătură… Nu mi-a picat prea bine, dar cu toate astea o să-ți scriu.

Balet. Pași ușori, grijulii, aproape plutind. Asta fac de-o bună vreme. Sau asta încerc să fac. Mai mult de nevoie decât de voie. Dar nu știu cum naiba se face că, oricât de ușor aș păși, oricât de atentă aș fi, podeaua tot scârțâie. Și fiecare zgomot smuls îmi amintește că dedesubt e vecinul. Acum știu că vei râde. O să am un pic de răbdare să-ți recapeți mina serioasă și-abia apoi voi continua. Așa…

Pe vecinul ăsta, recunosc, nu l-am văzut niciodată. Doar l-am auzit vorbind. O singură dată. O voce vag mârâită, plină de morocănoșenie. Brrr… Complet neplăcută! Și altă o singură dată l-am auzit răcnind. Atunci chiar mi-a ticăit inima! În niciunul din cazuri n-am simțit nevoia aceea firească (pentru care nu o dată ai fi fost în stare altminteri să mă pui la zid!) de a socializa. Mă știi doar – dacă e un ceva care nu îmi place, tac! Îmi fug cuvintele și nu socializez neam! Cu toate astea, pentru mine trebuia să aibă musai un nume, așa că l-am botezat Eustace… după știi tu cine… Știu, nu e frumos, dar trebuia să îl identific cumva, nu? E ființă doar… Și nu una oarecare! La o percheziție sumară s-ar găsi la el, ca o pradă de război(?), mai mult de-o mie din cuvintele mele, cuvinte pe care tu crezi că le dosesc de bunăvoie…

CoffeeAr mai trebui să știi că mi te închipui spunându-mi, printre hohote de râs, că e o copilărie joaca de-a baletul și că levitația ar fi de preferat! Acum mi-e parcă mai ușor și chiar zâmbesc. Eticheta e picată, cred, pe podea și știi ce e haios? Aș fi vrut să fi făcut un poc! E așa o liniște aici…

P.S. Chiar dacă-ntârzii, tot îți las lumina și o ceașcă de cafea. 🙂

Me & Starbucks

LocațieȘtii? Cafeaua ta e mai bună decât cea de la Starbucks. Așa-mi zicea azi în mașină al meu bărbat. Unii – ăia mai răutăcioși circumspecți – ar înclina să spună că e simplă perială! Da’ io refuz să cred așa ceva… 🙄

Apoi am ajuns la Target, am intrat și ne-am luat câte o cafea. De la Starbucks. Din obișnuință. Fără alte intenții, cum ar fi de exemplu cea de… 💡 verificare.

La drept vorbind, cine sunt eu să bag bețe în roatele unui ditamai brand?! 😕

P.S. Azi aș fi putut scrie Jurnalul ăla de Femeie Simplă. Așa mi-am spus eu mai devreme. Mai ales că acum pot spune că scriu din Bucătărie, păzind Cratița care bolborosește pe limba ei nu-ș ce. De care nu-mi prea pasă ce și cum zice. Ultimul cuvânt tot eu îl am de spus doar! 😉

Dar n-am avut stare să-l scriu. Poate și pentru că, în așteptarea rezultatului final, am avut brusc revelația că de-acum încolo de-aici o să vă cam salut… 🙂

Flash

Te-ai gândit vreodată că ai putea confunda Cireașa de pe tort cu Bomboana de pe colivă? Ai tot dreptul să-ți spui că e scuzabil, atâta vreme cât masa e așezată la o distanță considerabilă față de tine. Sau, mai simplu, atâta timp cât ești miop, poate…

Cât?

Copil fiind, la una din orele de Chimie am învățat că Nimic nu se pierde – totul se transformă! Simplă lege a compensației. Utilizezi resursele ca să capeți un altceva în schimb. Ceva musai de trebuință, c-altminteri s-ar chema doar legea irosirii. d'oh

Tot copil fiind, am luat notă (cu o ușoară părere de rău, recunosc) de faptul că de-a lungul istoriei marile invenții -minunile acelea ce țin de progresul tehnic – au căzut în sarcina bărbaților. Ca un fel de compensație, mi-am zis. Neavând poale lungi, trebuia să fi avut un plus pe undeva. Logica mea (cu toată imperfecțiunea ei) mi-a sugerat că echilibrul impunea surplusul de minte.  Înzestrați cu-așa calitate, ar fi fost și păcat să și-o lase în voia sorții. Despre aplicarea legii irosirii nici nu se putea pune problema, așa că bărbații s-au pus pe treabă. N-o să enumăr aici câte-au fost în stare să născocească – mi-aș toci degețelele inutil, iar rezultatul s-ar pierde în ceața plictiselii obositoare. Sau a oboselii plictisitoare. Curată irosire! blushing

Simt nevoia să povestesc despre ceva legat de una dintre cele mai faine născociri ale bărbaților. De-a lungul timpului am remarcat că, odată așezați pe scaun, în dreptul volanului, bărbații își etalează caracterul în toată splendoarea lui. Pe unii automobilul chiar îi transformă, zău! idea Le exacerbează simțurile, împingându-i către reacții… spontane (m-aș hazarda să adaug și dictate de chimie, că doar ea, drăguța, e-n tot și-n toate!). Reacții care îmi transfigurează fețișoara, imprimându-i mina cu care, copil fiind, am asistat întâia oară la efervescenta împreunare a indispensabilului potasiu cu apa chioară. I don't wanna see

Ei bine, spontaneitatea asta (uneori concentrată într-un singur cuvânt format din doar 3 litere, succedat de o seceră ce-atârnă deasupra unui punct) îmi dă bătăi de cap și în faza inițială cumva mă frustrează. Îmi amintește că oricât aș uza eu de blugi, tot în tagma purtătoarelor de poale lungi mă aflu. whew… într-o eternă, fascinantă și uimitoare lume a bărbaților… don't tell anyone

P.S. Nu știu, n-am găsit scris pe nicăieri dacă sâmburele melodiei ăsteia de suflet a încolțit în mintea lui James Brown pe când se afla pe scaunul unui automobil. Știu doar că a scris-o ajutat de o Ea, cu gând la calitate și nicidecum la cantitate. thumbs up

P.P.S. Și nu, n-am scris niciun cuvințel sub impulsul misandriei. Doar că de la o vreme îmi pare că lumea bărbaților adevărați e decimată de-o epidemie cruntă. Cea a masculilor pragmatici. Cu automobile care mai de care musai mai fițoase. Și mai ales cu pretențîa nefondată că lumea asta e a lor…