Arhive pe categorii: Mai… altfel

Nu-mi…

După nu-mi… aveam de gând să-ți înșirui cumințel n chestii care l-ar avea drept numitor comun. Cu gând să transform în zdrențe minunatele-mi văluri țesute, dăruite zi de zi de vreo două luni de Madam Tăcere. Care madam s-a aciuat pe lângă mine și păs de-i mai fă vânt!

Recunosc, am tolerat tacit prezența-i, da’ asta numai din pur spirit umanitar. La fiecare privire crezut piezișă, madam îmi vântura spiritu’ legii pe sub nas și-mi mai punea un văl pe umăr. Cică să-mi țină de cald, că-i iarnă și… Alta de-mi poartă grija! No, acu’ câte văluri să suport? S-ajung cocon, să-i fac pereche cucoanei?! Ce, nu-i suficient s-o știu de două luni ba în fața-mi – când îmi văd de lucru, ba în spate – când mă oglindesc? Mai devreme, când mi-am luat inima în dinți și i-am zis Am obosit să tac! O fi iarnă, dar caută-ți și tu o casă pe măsură! știi ce mi-a făcut? Madam m-a măsurat din cap pââână-n tălpi și mi-a zis cu glas dubios de blajin Da’ cu prudența, cum rămâne? Că mai bine taci decât să spui ceva de neînțeles! Hai, amintește-ți, c-ai mai dat cu bâta în baltă vorbind…

Și totuși, nu-mi… Nu-mi mai vine să port vălurile de tăcere, chit că-s din mătase fină. Că-mi pare curată pânză de păianjen care-mi strivește zâmbetul. Și nu-mi mai vine nici să tac. Tu poți să mă-nțelegi, că doar mă știi… E drept, nu-mi place aducerea aminte a încruntărilor sub ploaia de cuvinte ce păreau scăpate ca din vârtejul unei moriști puse-n mișcare de o pală de vânt sănătos. Dar nici nu-mi vine să te las pradă gândurilor care te-ar îndemna să crezi că muțenia-mi e lovitură de pedeapsă. Că nu-i.

Ce zici? Să nu-mi…? Să mai aștept?

Of, inimioară!

Pași egali. Ai putea crede că-s studiați, dar nu… Mai repede s-ar potrivi dictați. Da, asta se potrivește mai bine. Dictați de sandalele astea care mă apropie de nori cu 10 cm. Am măsurat, să știi…

Pașii ăștia egali sunt perfecți pentru rochia office. Și-mi scutesc gleznele de surprize neplăcute. Perspectiva unui sfârșit de săptămână ratat din cauza unui prezumtiv accident stupid mă face să calc precaut. Probabil așa pășește în luminiș o căprioară. Totuși îmi spun că e o diferență – ciutei nu i-ar fi deloc anevoie ca la primul zgomot bizar să o rupă la fugă. Mie mi-ar fi imposibil. Din cauza rochiei, din cauza sandalelor, firește! Accesoriile astea…

Realizezi că fără accesorii ne-ar fi mult mai bine? Ne-am căpăta lejeritatea, libertatea de mișcare pe care ne-o îngrădim de bunăvoie. Putem fi curajoși, dar nu într-atât încât să ne preumblâm prin lume lipsiți de accesorii. Cum s-ar mai țuguia buzele la vederea unui asemenea tablou! Cum s-ar mai rotunji ochii…

Rotunjirea asta… Rotunjesc vocalele de-aproape o săptămână și eu abia azi realizez asta! Da, știu, eu și contratimpul mergem de mânuță nu de azi-de ieri. Lasă, asta să-mi fie paguba! Deocamdată mi-s în câștig. Pe plus. Rotunjirea asta a vocalelor, cuminte, fără grabă, de-ai crede că-i mai repede descânt și nu cânt, îmi încălzește sufletul purtat de pașii aceia egali care par studiați. Până acasă unde, odată eliberat din strânsoarea accesoriilor, nu mai e loc de înfrânare. Gonește precum o căprioară speriată și-aproape că atinge cerul. Aproape… Picul de cumpătare îl obligă totuși să păstreze distanța. E drept, doar 10 cm, dar… E liniștitoare distanța asta, dacă s-ar pierde altminteri prin nori? Ce m-aș face eu fără el? Of, inimioară…

Cumva mă pot descurca cu starea asta. Aș putea chiar spune că mi-e bine. Oarecum bine… La o adică nu mă deranjează alternanța pășitului agale cu goana nebună. Și-mi place rotunjirea vocalelor. O pot duce așa muuultă vreme fără să mă plictisesc. Mă-ntreb doar dacă ar fi cuminte să-i spun suflețelului ăsta, căruia-mi pare că tare-i mai place să gonească precum o căprioară speriată, că îi e cerbul luat demult. Să-i spun sau… ?!

Desen cu Flori (de câmp) și Pantofi (cu fundițe)

Pantofi-Cu-Toc-Stiletto-Nude-Si-FunditaAr trebui să-ți spun că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Știu, ai tot dreptul la circumspecție, mă vezi mereu în blugii aceia care – spun eu mai mult în glumă – sunt dovadă că-mi plac al naibii de tare felinele. Mi-s dragi, e adevărat, dar nu e cazul să crezi asta musai despre blugii mei preferați. Așa le e modelul – țesătură destrămată pe alocuri, ca un fel de semnătură a unei gheruțe, în semn de am trecut pe-aici!

Chestia asta cu rochia are farmecul aparte al unui dor neîmplinit. Plin de sensibilitate, abundând de melancolie… Iscându-mi de fiecare dată un zâmbet ușor blazat. Știu, nu trebuie să-mi spui poți mai mult! Adică nu aștept asta. Am resurse, deh…

Din te miri ce colț de memorie se ițește o amintire care-mi stârnește imboldul și mă pune pe cale. În momente de genul ăsta nu-mi mai pare chiar într-atât de temerară încercarea de a găsi frumosul combinat cu utilul. Uite, o să-ți povestesc despre rochia care-mi amintește de un câmp cu flori. Da… mai mult ca sigur să nu mă fi văzut îmbrăcată cu ea. În ziua când am întâlnit-o, casă mi-era depărtarea. Plecasem în căutarea lui nu-știu-ce – acel ceva care trebuia să-mi împrumute din picul de culoare un strop de fericire, chiar și iluzorie. Într-unul din imensele magazine ce împânzesc bătrânul oraș al lui Gavroche nu știu cum mi-am amintit de un desen al Issei. La grădiniță li se dăduse ca temă să prezinte schițat meseria unuia dintre părinți. Așa am aflat oficial că întâi de toate ea mă știa a fi mamă de profesie. Din desen lipsea teancul de dosare. Detaliul ăsta părea a-i fi indiferent. Eram doar eu și ea. Eu într-o rochie atipică mie la acea vreme – înflorată și bogată, prea bogată pentru gustul meu… Rochiile tale sunt din flori, mami. Miros atât de frumoooos! Așa că la distanță de 18 ani mi-am prins în garderobă un câmp plin de flori…

Vezi tu, e vară și mi-am zis că ar cam fi timpul să probez cumva că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Mi-am deschis dulapul zilele trecute și am privit rochia aceea înflorată. Mi-au trecut prin minte în același timp șansăfragilitate și nou început. Semn de schimbare, mi-am zis… I-am zâmbit gândului că e o bucurie să faci ceea ce-ți place. Rochiei ăsteia îi este totuși necesar un partener de drumuri. Să nu mă-ntrebi de ce am căutat pantofi cu fundițe. Poate pentru că trebuia să aflu că s-a epuizat stocul?! Așa-mi spunea sursa imaginii care mi-a furat primul click.

Fundițe… Să nu mă-ntrebi mai mult despre ele și nici să nu zâmbești cu subînțelesuri numai de tine știute, te rog – am îndeajuns de multe întrebări care-și cer cu nerăbdare răspunsurile… De câte ori nu ți s-a întâmplat să te trezești cu un impuls înmugurit parcă de nicăieri? Aș încerca să spun că poate e subconștientul de vină, mai știi?! Odată, într-o seară, pe neașteptate am primit o fundiță. Părea că am uitat de ea. Vezi bine că doar părea…

P.S. Știi, mă gândesc din ce în ce mai serios la povestea asta cu rochia. Așa că o să te mai rog ca atunci când ne vom revedea să nu mă-ntâmpini cu tradiționalul Ce-ți veni?!? 😯 Doar să te bucuri că ne-am regăsit. Și să zâmbești… 🙂

Tonic… Cu un pic mai multă lămâie…

Azi n-aș putea spune nimic de dulce. Nimănui. Doar aș pomeni de gin tonic. Cu un pic mai multă lămâie, vă rog! 🙂 Ultima dată când am uzat de expresia asta am avut parte de-o surpriză pe măsură. Pe tava purtată cu grijă, alături de paharul cu tonic și cești, trona o farfurioară pe care odihneau în spirală rondele de lămâie. Multe, al naibii de multe! 😯 La prima ochire nu mi-a ieșit numărătoarea, așa că am ridicat privirea nedumerită spre Ospătar și mi-am scăldat-o-n ploaia de licăriri șugubețe ale Oceanului care mă privea. N-am știut ce-nseamnă un pic mai mult… s-a topit într-un zâmbet molipsitor atunci. Și tonic. 🙂

Uneori îmi spun că poate nu știu să exprim clar ceea ce vreau să transmit. Nu în vorbe. Cântărim diferit ceea ce vedem sau auzim. Și din plinul care ni se oferă luăm mai mereu poate doar o câtime. Probabil așa va fi și azi. Din mia asta de cuvinte, alegeți-vă darul de frumos. Tonic să vă fie… așa cum mi-a fost și mie în miercurea care numai ce-a trecut! 🙂

Tonic

(N-)Am uitat…

Sunt zile speciale pe care în calendar se cuvine să le marchezi din vreme. Să nu le uiți trecerea. Să nu ratezi celebrarea lor. Să nu-ți roșească obrazul sub ploaia unui abia șoptit Ai uitat? Scuze… Nu, nu prea-și au rostul scuzele… Ar avea efectul unui pumn de sare pus cu generozitate într-o ceașcă de cafea. Strâmbătura iscată ar alunga instant magia clipei pe care o intuisei a fi guvernată de savurarea licorii aromate…

S-ar fi cuvenit poate să scriu mai mult și mai frumos azi… Dar mi-s săracă în cuvinte. Poate m-am îmbolnăvit de tăcere. Sau poate doar m-a amuțit Ploaia…

Mai știi? Adevărații prieteni ne sunt mereu aproape. Chiar și atunci când îi desparte un ocean. Sau o Băltoacă Sărată. Chiar și atunci când ne par reci. Sau prea ocupați. Sau…

S-ar fi cuvenit să scriu mai din vreme, știu… Măcar atât… coffee

Efemer

Revenit numai ce de pe târâmul viselor, Scepticismul se trezi iar într-una din zilele pe care el le definea a fi ciudate. Una din acele zile în care i se făcea brusc urât de căminul lui. Și foame... Mintea, domeniul acela vast pe care-l moștenise de drept cu muuultă vreme-n urmă, i se părea dintr-o dată o cămăruță prea îngustă și prea searbădă care-l sufoca. Foame-i era de ceva nou, de nu-știu-ce, de… Se ridică din puful care-i legănase somnul, știind că iar îi va fi altfel ziua. Parte perfectă, parte prea repede trecătoare. Amăgitoare chiar… La naiba cu ziua asta!

Din reflex se trezi ajuns lângă masă și odată așezat pe scaun privi chiorâș și trist bucatele. Minciunele de tot felul, mai uscate, mai pufoase, îl așteptau cuminți pe platouri… În zilele obișnuite n-ar fi strâmbat din nas la vederea lor – învățase de-a lungul vremii că nu se face să judeci nimic doar după aparențe. Le-ar fi testat pe rând, le-ar fi analizat gustându-le. Cu riscul de a se rotunji, e drept… Azi, clar, n-avea poftă de ele. Normal, prea mult dulce strică…

Caracteristica zilelor ciudate era curiozitatea de a-și vedea imaginea reflectată într-un ciob de oglindă. Curiozitate nesatisfăcută, altminteri. Se intuia a fi rotofei, dar nu avea idee în ce măsură. Poate peste poate?! îl cam chinuia și-l obliga să-și treacă mâinile în grabă peste liniile ce-i conturau silueta. Realiză că mai crescuse… un picuț doar și se puse pe cale. Iar. Spre Poarta Sufletului. De când se știa, în zilele ciudate asta ajungea să facă mai devreme sau mai târziu. Crescând, învățase că tărăgănarea nu-și are rostul

Grijuliu, încuie ușa și puse cheia la locul ei. Sub preș. Partea asta de ritual o învățase de pe vremea când era mititel. Ei da, fusese și el odată mic, nu mai ținea minte când fusese asta… Nici atunci și nici acum nu vedea rostul Minții zăvorâte. Întrebase în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-i dăduse un răspuns care să-l dumirească, așa că hotărâse să păstreze Obiceiul până-și va căpăta Certitudinea. O exista așa ceva?!?

Mâine. Există mereu un mâine pentru răspunsuri… Acum se grăbea. Spre Locul unde nu-i era de trebuință cheia. Singurul lucru pe care îl mai făcea în zilele ciudate era drumul într-acolo. Cu speranța nesăbuită că și-ar putea schimba casa. Ar fi dat oricât să schimbe vastul Minții pe căldura Sufletului. La capăt de drum trebuia să îl aștepte aceeași ființă mică, parcă din ce în ce mai mică, în același colț de Suflet. Asta-i potolea foamea de nu-știu-ce Scepticismului. Nu-i știa numele ființei. Oare l-am aflat vreodată?! se pierdea de-ndată ce întâlnea ochii mari, rotunjiți de fiecare dată a mirare. Și el, prea-rotofeiul Scepticism, se topea într-o amintire parcă din ce în ce mai îndepărtată. Fluture-Fulg, efemer oaspete într-o lume mirosind a verde crud, alb, galben și poate a mov de primăvară…

Dacă e Luni e… Dedicație Specială!

Cui? 🙄 Ei, firește! Minunatei, inconfundabilei Luni, care are darul de-a-ncremeni totul! Uite, nici măcar fumul de țigară nu-ndrăznește să iasă din cadru… 😯

Partea bună e că pot spera că ziua asta să ne fie fără pic de… abureală. Și că zâmbetul poate adăsta în voie pe toate fețișoarele! Cam așa. 🙂

P.S. With love, from Bucharest... ❤ Touch and go, dear Monday!

Ronțăitul poate dăuna sănătății, zău!

Din start spun că nu mi-s o ființă meschină. Mai repede practică decât cumpătată, bucuroasă că zgârcenia încă n-a reușit să mă acapareze, încerc să împac și capra, și varza. Sigur, s-ar putea spune că mi-s recalcitrantă. Mai ales când mi se pune pata și refuz să mai cumpăr chestii care-mi provoacă alergii. 🙄

Până mai acum ceva vreme mi-erau dragi Covrigeii cu tărâțe. Ronțăiam cumpătat și întindeam punga cu generozitate prin cam toate punctele cardinale-n care-mi identificam semenii. Luau oamenii, că nu puteau face față generozității (?!) gestului și nici fețișoarei mele care exprima clar dezamăgirea când întâmpina vreo cât de mică dâră de refuz. Deh, n-am leac, trebuie să împărtășesc lumii micile-mi bucurii, fie ele chiar și gastronomice… Și-mi rămâneau bucurie probabil și-acum de nu mă lipeam de un scărpinici urâcios, care intuiesc eu că lipea zâmbete care mai de care mai… cu moț de fiecare dată când ieșeam din raza vizuală a martorilor. Am dat vina ba pe mâncarea de la cantină, ba pe căldura din birou, ba pe detergent, ba chiar și pe bietul Cocolino – celebrul antidot al Viagrăi… Realizez că mi-am scrijelit pe răboj cam multe păcate și pe calea asta îl rog pe Bunul – cât de frumos pot eu – să mi le șteargă până nu-mi dau obștescul sfârșit sfâșiată de rușine. 😐

Ei, toate astea s-au întâmplat până mi-a venit ideea să-mi arunc privirea peste eticheta Covrigeilor cu tărâțe și să mă dumiresc într-un final cui ar trebui să-i mulțumesc pentru frenezia scărpiniciului. E524! 😯 M-au trecut toate apele și mi-a dispărut ca spălată cu leșie toată pofta de covrigei! Nu-i corect... probabil așa ar spune producătorul de-ar da cu ochii de rândurile mele. Posibil, dar nici mie nu mi se pare firesc să tac și să țin numai pentru mine ce-am aflat, eventual să las vreun alt amator să simtă pe pielea-i beneficiul minunatului aditiv.

Acum… eu m-am cam lecuit de ronțăit. E drept, mă-ncearcă un pic părerea de rău pentru tanti vânzătoarea care mă privește cumva chiorâș că nu-i mai fac vânzare și-i rămâne pe stoc marfa, dar ce să-i fac? O las pe ea să țină cu producătorul – eu de vreo săptămână știu clar că țin cu ursu’ de la Bușteni! 😉

Mai aproape de Lumea Ursului

Azi am deșertat sacul, așa că pot lăsa la vedere zâmbetul care mi-a revenit – cald și luminos, numai bun de colorat o altă zi de joi… 🙂

 

Nou(ă)

Mânată de rugămintea fiică-mii, anul trecut am fugit de-acasă, așa că Anul Nou m-a prins la înălțime, cu avantajul apropierii de nori cu nouă etaje… party

Mai devreme, la ceas de relaxare în cada mare cât pentru o balenă, gândeam la dezavantaj. Uite, am nostalgia pierderii unui obicei – bucurie a copiilor. Am dor de mânuțe care țin strâns de capătul unei sorcove decorate în culori de curcubeu. Dor de glasuri cristaline care pocesc pline de voioșie Sorcova. Am tot așteptat să-mi bată la ușă colindătorii. În van. În lumea asta cu pretenții de… civilizată, în care accesul în clădiri se face pe baza cartelei, nu mai au liberă trecere piticeii ca în vremurile de demult… daydreaming

Nu știu cu siguranță ce va aduce cu sine 2015. Îl văd ca pe un drum care cotește spre un nu-știu-unde pe care un neinițiat abia de-l poate intui. Știu doar că îl doresc drum curat. Drum pe care să poți păși în voie, bucurându-te de tot ceea ce te înconjoară.           Drum pe care zâmbetul să se simtă la el acasă… happy

Nou

În prag de an nou îmi doresc să vă fie 2015 bun și curat, să vă păstreze sufletul cald și tânăr. Și să vă fie împlinire!       Cu drag big hug

(Po)Vești

Măi Tristețe… numai ce am aflat că ți-ai cumpărat Casă și m-am cam mirat! Tare tare! Să nu treci tu să-mi dai vestea? Păi se poate una ca asta? Într-atât de cătrănită pe mine să fii, încât să fugi hoțește cu necazul în bocceluță?

Sincer, nu mi te vedeam deloc așezată într-un loc. Mă obișnuisem să mi te știu veșnic chiriașă, mereu pe fugă, mereu în căutare. Azi la mine, mâine la două case depărtare… Ziceai că te amuzau într-atât mutrișoarele care-ți întâmpinau venirea cu fel de fel de schimonoseli, încât nu te puteai hotărî unde să ajungi mai întâi, unde să rămâi, pe cine să canonești mai tare cu prezența-ți…

M-ai amenințat de-atâtea ori că dacă mai râd nu-mi mai calci pragul în veci! Asta-mi sporea și mai tare hazul spre disperarea-ți, nu? Dar n-o făceam înadins, ți-am spus asta doar. Ți-am repetat de nu mai știu câte ori că așa mi-i felul, că nu vreau să te tachinez, că te pot lăsa să-ți potolești neodihna, asta doar dacă vei lega prietenie cu drăguțul de Haz de necaz. El mi-era oaspetele de dinaintea ta, deci nu se cuvine să-l izgonesc. Te-ai căpoșit, zău, dar deh! La drept vorbind, deplina libertate în alegeri vine la pachet cu obligativitatea asumării deciziei…

În fine, pe-o petală de mac nu-ți pot scrie prea multe. Ar da pe-afară și n-ai mai desluși nimic din rândurile astea pe care în final ți le pudrez cu Dar de casă nouă. Așa se cuvine. Și-i cu drag, să știi…

Hai, în noua-ți casă de pe Insula Singurătății ai putea exersa măcar un picuț râsul… Adu-ți aminte cum se canonea Hazul de necaz să te prindă… Cică el încă n-a uitat cum se-mpiedica uneori din grabă… Câte cucuie și-a căpătat din cauza-ți… Cum mormăia în barbă sudălmi caraghioase la adresa-ți…

Hai, nu sta bosumflată – zâmbește la gândul că încă nu ești dată uitării! Poți? Încerci? 🙂