Arhive pe categorii: Quotes

Dincolo de cuvinte

Ți-aș aminti azi două fraze:

1. Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia.

2. Nu-i treaba măgarului de unde beau oile apa.

Sunt chestii ce țin strict de bun-simț…

Sigur, mi-ai replica

Ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape,

dar… nu știu de ce zicala asta încă nu țin musai să o ridic la rang de principiu.

Pentru echilibru, colorez cu un zâmbet… 😉

Azi…

Azi nu zâmbesc… ba chiar am plecat înainte să spun câteva lucruri pe care regret că nu le-am zis. Azi mi-am amintit prea târziu că unii oameni nu merită să numeri și să tragi aer în piept ca să sugrumi cuvintele ce merită rostite. Am plâns vorbele alea curmate pe nedrept și tot nu mi-a trecut. Am plâns, pe bune!

Trăim într-o țară în care indivizi inutili sunt licențiați con brio la facultăți de 2 bani și ne mirăm de ce se duc toate de râpă. Banul… ăsta primează. Prostul cu diplomă are pretenții și nu puține, că nu degeaba și-a golit buzunarele în clădirea aia mare de îi zice facultate.

Azi mi-am dorit să fiu proastă. Să vorbesc măcar aceeași limbă cu unul de-mi impune un program de contabilitate de tot rahatul. Să nu mă deranjeze că Saga nu știe că dacă valoarea facturii e de xxx,56 în stocuri nu are cum să îmi înregistreze doar xxx,50 și să îmi pape 0,06. Așa, de flori de măr…

Azi mi-am dorit să îi amintesc cuiva că în contabilitate e permisă corectarea erorilor contabile. Că dacă un alt licențiat de talia lui casează mijloace fixe după ureche dintr-un cont aiurea, mie îmi permite legea să repar prostia lui. Să nu-și mai tocească și alții nervii încercând să priceapă de ce naiba nimic nu se leagă. Și i-aș mai fi spus că fabulează când afirmă că politica stocurilor și a mijloacelor fixe e mai complicată în contabilitatea bugetară decât în cea a hoților, pardon, a agenților economici. O fi sunat urât, dar asta e ceea ce se insinuează. Vorbim de evaziune fiscală la agenți economici, dar ignorăm haosul din contabilitatea instituțiilor publice. Ignorăm înregistrările contabile originale – ca să fiu cât de cât elegantă în exprimare – demne de o situație de corigență, taxarea lor fiind valabilă doar în cazul agenților economici. După noi potopul…

Ete pe ăsta l-am avut în întreținere ani la rând. Pentru salariul ăstuia am cotizat, să-și poată lua omu’ casă, mașină și să-și odihnească mintea cel puțin o dată pe an în chestia aia de se cheamă concediu. Nu îl invidiez, pe cuvânt! Pentru că știu că îl deranjează că nu îi recunosc autoritatea. Asta îl macină, am văzut-o de la prima întâlnire… Pe mine mă bucură că măcar am norocul să nu dau nas în nas cu el zi de zi. Pentru că altminteri ar trebui să mă interesez la Biroul Juridic care ar fi consecințele altoirii creștetului individului ăsta cu cel mai gros tom de contabilitate pe care l-aș achiziționa indiferent de preț… Doar pentru el.

P.S. Știu că fac revoluție pentru orice 0,01 care nu e la locul lui în contabilitate, dar chiar mi-s eu singura care are ceva cu Saga?

Lumină

Alex al nostru cel vechi era un tip plin de viață. Aparent cinic, proprietar al unei ironii fine, bun mânuitor al cuvintelor și mai ales sursă nesecată de păcăleli care mai de care mai credibilă. Avocat de vocație… Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă a eșuat în vreuna din cauzele pledate de el. Realist până la excelență, avea capacitatea de a întoarce în favoarea sa fiecare gafă pe care o făcea. Mi-aduc aminte că în ziua în care fiică-mea mi-a vorbit despre dorința ei de a deveni avocat am fost de acord cu ea până la un punct. Singura mea obiecție a fost legată de gradul de permisivitate al conștiinței ei. La capitolul ăsta Alex avea puterea de a dormi liniștit chiar după o mare nedreptate făcută în numele meseriei lui. Sau așa părea…  Scopul scuză mijloacele îi era de căpătâi când venea vorba de carieră. Dar – mincinos sau oricum ar fi fost el – îmi era tare drag tocmai pentru că avea curajul să își asume latura asta la modul natural, fără a-și pune cenușă pe creștet. Fiecare revenire acasă a lui Alex era ca un fel de sărbătoare ce trebuia musai celebrată cu cel puțin o ceașcă de cafea. Nu exista motivarea absenței, scuzele erau excluse din start cu fraza Nu uita, din vreme în vreme extremele trebuie să se întâlnească în vederea stabilirii normalității! Și așa a venit și iarna lui 2005, când normalitatea a fost dată peste cap – avocatul decidea că vrea să devină monah…

Până anul ăsta Alex a ținut de domeniul trecutului. Așa cum o anumită zi din an amintește de aniversarea cuiva, tot așa 1 aprilie era ziua când îi uram în gând să-i fie bine oriunde ar fi… Dar azi… un simplu telefon a ridicat cumva ceața. O voce caldă, egală, ce trăda o liniște interioară cum arar mai găsești îmi spunea Hristos a înviat! cu o siguranță mai altfel decât auzisem până atunci. Al meu Adevărat a-nviat! a pornit instant, dar aproape șoptit, oarecum cu sfială. Da, am recunoscut că nu-mi dau seama cine poate fi convorbitorul meu și nu știu de ce mi l-am imaginat pe cel de la capătul celălalt al firului zâmbind blajin. Poate în ton cu vocea…

Alex cel nou e o minune de om… și mi-a adus aminte fără să vrea că pacea și liniștea interioară nasc Lumina. Rari sunt oamenii pentru care calitatea asta este a doua natură. Dar e bine că există – sunt excepția care arată că nu sunt doar o închipuire pictată pe pereții bisericilor… Răbdare – cred că asta e definitoriu pentru sfertul de oră în care a așteptat să redevin Eu, să-mi treacă sfiiciunea aia cumva nefirească între doi prieteni vechi. Realizez acum că nici la școală nu am trecut vreodată prin așa ceva. În toată ora de conversație am avut în minte povestea cu extremele… și-mi spun și acum că de data asta eu sunt polul negativ… Asta e partea cu umbre. Partea frumoasă e că și acum planează asupra-mi bucuria de a ști că gândurile mele de bine nu s-au pierdut în neant – îi e mult mai bine așa și cred că emană Lumină…

Acum vă spun și eu la rându-mi Hristos a înviat! și vă doresc să aveți în suflet liniște și bucurie, iar în preajmă măcar un om ca Alex cel nou! 🙂

Piano bar

Uite tu ce pierzi, mai ai timp să te răzgândești…

Ascultă măcar 5 secunde!

Ce 5 secunde? Am ascultat până la capăt. Vă puteți închipui cum sună Hit the road, Jack! al lui Ray Charles cântat doar la pian? Fără voci. E o nebunie, pe cuvânt! Octave diferite pentru El și Ea… un duet spumos și plin de ritm, cu improvizații cum numai un împătimit al jazz-ului știe să le întoarcă din clape. Un adevărat regal! Clar, coup de foudre ce necesita musai un bis! Primit altminteri, în semn că un Cineva acolo sus mă iubește… 🙂

Acum… recunosc că mi-a plăcut cover-ul, dar de nu exista originalul… Așa că îl repun la loc de cinste, cu destinația monday morning. Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață.

P.S. 1 Se spune că plantele iubesc muzica bună. Păi de-i așa, poate crește și iarba, ignorând că e luni azi! 😉

P.S. 2 E un fel de scuză, recunosc, dar știu că oricui i se poate întâmpla asta măcar o dată în an. Adică vine o zi în care nu vrei să ieși niciunde, indiferent de cât de frumos sună invitația sau de obligațiile pe care le-ai avea de onorat. Îl iei pe nu în brațe și gata, că doar asta ți-i starea. Așa am simțit azi – așa am făcut!

Jazz mood

Nu cantitatea realizărilor, ci calitatea lor să-ți fie ținta!

Fiecare lucru își are timpul lui… Prin 1985 o ascultam pentru prima dată cu atenția cuvenită pe Ella Fitzgerald. Improvizație, spontaneitate, o voce pură, cu o intonație deosebită… Știu că m-am trezit spunând E bună! spre deliciul celor din jur. S-au amuzat copios pe seama mea, au găsit de cuviință să mă proclame ironic critic muzical, dar îmi amintesc că nu le-am dat apă la moară. O dată că aveau avantajul vârstei, apoi… mi-aș fi abătut atenția inutil, în detrimentul jazz-ului. Ca să mă provoace au început să pună pariuri legate de durata pasiunii mele cele noi. Doar 2 persoane au ținut-o una și bună că n-ar fi ceva trecător. N-am fost curioasă să aflu cum și-au rezolvat pariul – 2 ani mai apoi m-am desprins de lumea lor, păstrând pentru mine ca dar de suflet bucuria de a asculta jazz…

N-avem de gând să scriu azi – neuronii mei țin morțiș să-și jelească în liniște măcar semenii pe care-i masacrez unul câte unul pe zi ce trece – doar că, vizitându-l pe bunul și atoateștiutorul Google, am aflat că dă petrecere în amintirea Ellei. Frumos gest! Mi-am zis că n-o fi bai de m-oi alătura și eu preț de mai puțin de-un sfert de ceas… 🙂

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

Istorii

(care arată că istoria nu se repetă musai... 🙂 )

Se zice că ți se dau belele de tras fix cât poți duce. Nici mai mult, dar în nici un caz mai puțin, ca să te poți învăța minte.  De data asta m-a scutit bunul Dumnezeu de taxa pe prostie… Știu că o recuperează de altundeva de o vreme, dar tot sunt bucuroasă că nu m-a bifat la plată tura asta. Poate o fi luat în calcul excepția dublei impozitări…

Taxa asta am plătit-o prima dată într-o zi cu soare. Era primăvară sau început de toamnă, atât pot spune. Îmi amintesc că purtam geaca mea cea cumpărată cu titlu de unicat, devenită apoi în serie după ce am descoperit că același model era purtat de o prietenă de-a fiică-mii. Singura diferență era dată doar de eticheta cu mărimea – a mea era M, a ei L…

O varză și o legătură de pătrunjel, căpătate în schimbul telefonului. La vînzătorul de varză rămăsesem datoare cu 10 bani, găsiți apoi în timp ce scotoceam după un 50 bani pentru vînzătoarea de verdeață. Mi-amintesc că am scos telefonul și l-am pus pe tejghea la vedere. Apoi m-am pus pe căutat. A fost ultimul contact vizual cu bietul meu obiect de comunicare verbală. Apoi n-am mai știut prin buzunarele cui a încăput… Plecasem să înapoiez datoria – enorma sumă de 10 bănuți!

Eh, era doar un simplu obiect, știu! Mi-a părut rău mai mult de pozele cu Puff și Polonic. Și de poza de wallpaper – un abdomen plat, bronzat, învelit parțial de un prosop albastru… Ah, și agenda telefonică!

Încercarea de a le recupera mi-a temperat-o prietenul nostru – polițistu’ G. Cu aplombul persoanei competente, m-a sfătuit profesional să-mi cumpăr altul. Mi-s fan adevăr și – cu toată părerea mea de rău – i-am fost recunoscătoare că nu m-a dus cu preșul și nu mi-a dat speranțe deșarte. Era bun dus telefonul meu, cu tot cu poze, contacte…

În fine, azi am recidivat cumva. De data asta am avut noroc că am trecut la comerțul online și vânzătoarea are mai multe clase decât cea de la zarzavaturi. Plus adresa mea de e-mail. Unde a scris de cum a realizat al cui e obiectul gălăgios și nelalocul lui de pe biroul ei. Nu i-a trecut o clipă prin minte să-l oprească pentru ea sau să-l cadorisească vreunei rude. Nici ei și nici colegului, chiar dacă respectivul locuiește în Ferentari. A îndrăznit omul să ia telefonul cu el, dar cu gândul că poate reușește să mi-l înapoieze cât mai repede… N-a fost să fie – nu m-am încumetat să merg până în cartierul lui și nici nu m-am îndurat să îl las să bată cale lungă până la Casa Presei. Ar fi făcut și asta, era omul dispus, dar după peste 8 ore de muncă cred că e binevenită odihna.

Odihnă… Sper să îndrăznească să închidă telefonul. Am uitat să-i spun asta… Altminteri o să simtă pe pielea lui zicerea nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Și tare rău mi-ar părea, pe cuvânt!

P.S. Aș fi colorat postarea asta cu o imagine a Ferentariului, locul de popas al telefonului plimbăreț, dar toate pozele găsite de prietenul Google erau tare triste…

Declarație de dragoste

Măi, Ghiță Pristanda, ia mai numără o dată steagurile! Replica asta am auzit-o ieri, în parcarea de la Carrefour Băneasa. În spatele meu – un cuplu trecut la vârsta a treia trecea în revistă bilanțul cheltuielilor făcute. De fapt, Ea recapitula, iar El contabiliza. Probabil pentru că El era omul cifrelor, iar Ea trezorierul…

Recunosc, m-au făcut curioasă. De când mă știu am privit cu drag perechile de bătrânei ce se plimbă agale, mereu la braț, mereu cu o privire blajină adresată celuilalt. Așa că am întors capul și i-am privit și pe ei. El avea ambele mâini ocupate cu gențile. Ea… în dreapta lui, cu o mână încerca să susțină parte din greutatea genții purtată de El în mâna dreaptă. Cumva se țineau de mână… Ea întorsese capul spre El, vădit încurcată de replica lui. Apoi a urmat acel Nu te necăji, draga mea! Ce m-aș face eu fără tine?

Puteam să pun pariu pe ce am mai scump câ El îi zâmbise Ei. Iar frântura aia de dialog mi-a mers drept la suflet. De la urechea stângă până la cea dreaptă mi s-a ițit Zâmbetul. Și m-am bucurat de parcă mie mi se făcuse declarația aia scurtă, dar plină de iubire… 🙂

Zambet

Don’t marry the person you think you can live with, marry only the individual you think you can’t live without – James C. Dobson