Jurnalul unei femei simple – 21

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 10.09.2015 ora 21:35

Afară … afară mi-ar fi plăcut să fie soare. Eventual cufundat pe trei sferturi în Băltoacă sărată. Dar nu-i! Azi n-am văzut nicio fărâmiță aurie. Și-am tooot căutat-o azi, și-așa m-am agitat, fix ca o sticlă de șampanie preumblată prin hârtoape! Să nu-mi ziceți Fatăăă, s-a dus vacanța! S-a gătat vara, îi toamnă deja… Ai orbul găinilor sau ești iar în contratimp?! I'm not listening

Mă gândesc… că Toamna seamănă cu Luni! Mie, sincer, îmi sunt dragi copiii, dar ai Toamnei…. Vântul, de exemplu. Rece și urâcios. Cum l-o răbda sufletul să ciufulească bieții copaci? Sau florile… De freza mea – care încă un pic și-ar fi putut ilustra roza vânturilor – nu spun nimic, că s-ar găsi careva să mă acuze de subiectivism… Dacă dădeam azi nas în nas și cu Ploaia, celălalt plod al Mumei-Toamnă, nu-ș pe unde scoteam cămașa! Așa se zice, la figurat… Fiindcă la propriu, tot în rochiță de vară am plecat la birou dimineață. Acum mă gândesc serios că am cam intrat în belea dacă și mâine e la fel de… călduros ca azi. rolling eyes

Sunt recunoscătoare pentru… că Bunul a găsit de cuviință să-mi aducă în preajmă oameni buni. Și pentru că o tanti cu putere de decizie a intuit că în spatele răspunsurilor mele cumva țăcănite neobișnuite se ascunde un om de toată încrederea și responsabil. Mai mult nu zic, cel puțin deocamdată, așa că… no talking

Din bucătărie… pot să aduc niște brânză de capră și niște roșii. Mai era și un castravete rătăcit, bietul… Aș putea spune și bătrânel, așa că pe ăsta îl las deoparte. Mai pun fructele la bătaie, la nevoie… Struguri, prune și pere. Mai era și o bere uitucită de vreo câteva zile, care sigur rămânea intactă dacă nu ajungeam la paragraful ăsta. Acum estimez că n-o să-i mai duc grija după ce isprăvesc cu scrisul… whistling

Cu ce sunt îmbrăcatăAha, uite de-asta mi-e mie ușor rece… Gândesc c-aș fi fost în stare mâine să păcătuiesc dând vina pe bunătate de bere pentru un hapciu datorat rochiei galbene cu flori. Rochia asta e practică, e comodă, da’ nu prea ține de cald, recunosc… O vorbă din bătrâni spune că suferă baba la frumusețe, deh… blushing

Citesc … chestii care peste o lună nu-mi vor fi de folos. Riguroase. Scorțoase. Și stufoase precum o coadă de vulpe. Dar le citesc, că-i musai! Prefer musai în loc de trebuie, că am devenit alergică la trebuie ăsta… I don't wanna see

Ceea ce aștept (sper) … Să se așeze odată lucrurile în făgașul lor normal. Cel mai mare dușman al liniștii e neîncrederea. Cronofag mai e și scepticismul ăsta! Tocător de nervi… Și mai sper ca plecarea mea să nu fie ceva nefast pentru o terță persoană. Pisici, pot să dau vina pe bere pentru tenta asta de tristețe?! straight face

Ce mai meșteresc … Eh, n-am mai meșterit nimic de vreo… Am uitat de când, zău! Dar pot spune că n-am mai meșterit nimic de la răfuiala cu Nervul Sciatic! Majusculele ar trebui să arate doza de respect pe care i-o port. Asta totuși nu mă poate împiedica să îl fac de poveste și – mai ales! – principal responsabil pentru că n-am terminat Fularul Albastru promis. Sau Fulgii de Zăpadă… Dar măcar am o bucurie – dacă nu meșteresc, sus-numitul nerv mă tratează cu o dubioasă necesară prietenie. party

Ascult … Estas Tonne – Internal Flight. Seamănă cu Yanni. Liniștitor și profund. Îmi dă impresia că sunt pe țărm de mare, cu privirile pierdute printre limbi de foc. Parte e amintire a verii trecute. Sulina – ultima noapte. Și mi-e bucurie să am certitudinea că de data asta contemplarea nu-mi va fi curmată de jandarmii care voiau musai să fie siguri că plaja nu va fi înghițită de vâlvătaie! laughing

Unul dintre lucrurile mele preferate … să pot zâmbi în voie. Mi-s așa de urâte încorsetările, chestiile de conveniență sau încruntările… Ieri seară am mustăcit citindu-l pe Păunescu. Acum, amintindu-mi de asta, mi s-a făcut chef să citesc ceva vesel. Topârceanu să fie… daydreaming

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … Adjudecat din start – Fiică-mea! Poate așa o mai îmbunez, că s-a luat de mine mai devreme fiindcă, într-un acces de inconștiență sinceritate, am dat curs imboldului (iscat de Aghiuță, probabil) și i-am spus că am decis să mai rămân la birou și pe ultima sută de metri. Pfiuuu, m-a cam beștelit! Dar măcar știu că a făcut-o din grijă și drag… happy

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

ContratimpDe duminică îmi tot doresc să așez poza asta aici. Acum florile îmi sunt dragă amintire. Doar busuiocul e încă verde. Probabil are mustăți… n-am avut starea să verific. Așa cum n-am încă starea să fac un tur prin virtual. Sau să dau frâu impulsului de a scrie ceva mai altfel. Gândesc că peste o lună lucrurile vor fi schimbate. Sper…

Până atunci… cu drag… happy good luck big hug

Pisici?!

Invocând pisicii – pentru a nu mai știu câta oară – mi-am luat inima-n dinți și m-am pus pe scris. Ce-o ieși după… numai Bunul știe! Spun din capul locului că eu n-am habar cum or curge, da-i musai s-aștern rândurile ce-or urma… Bulucească-se cum le-o place!

Inițial aveam de gând să povestesc – într-una din zilele când mi s-ar fi acrit de croșetat gentuțe, floricele și alte nimicuri, eventual – despre cum pot dovedi eu că mi-s majoră și vaccinată. Știu, poate uneori nu pare, dar după cartea de identitate garantat am voie să particip 100% la un festival al berii (țuicii, vinului, etc.). Povestea cu vaccinatul, ehe! Nu-i deloc simplă, că dacă n-ai în mânuță avizul epidemiologic  te pui frumușel pe cale să faci rost de el, c-altminteri îi rost de înțepat. Și dacă Bunul și-a mai și râs de tine, plimbându-te de-a lungul vieții de la Ana la Caiafa, apăi ori ai drum de bătut, ori… În fine, la capitolul ăsta mi-am fost norocoasă și-am scăpat de-o buclă până la Constanța. Mulțumesc pe astă cale Bunului cu o plecăciune, c-aș fi fost tare necăjită s-ajung la mal de mare și-n loc să mă bucur de avantajul apropierii de Băltoacă să-mi pierd bunătate de timp făcând potecuță între trei școli și silind omuleții să cotrobăie prin arhive. Nu se făcea să le dau ghes să bată mărunțel din buze la adresa-mi. Aș fi pierit de rușine, probabil…

Totuși, majoră și vaccinată cum mi-s, nu sunt chiar scutită de neajunsuri. Altminteri n-aș fi scris acum. La o adică, admițând că n-aș fi avut somn la ora asta, puteam face orice altceva. De exemplu, puteam descărca pozele cele noi, le treceam prin sită… Aveam material de tapetat curtea-mi virtuală. Dar nu! Am în schimb altceva – un inepuizabil chef de cântat care – una din două – ori l-a speriat pe Moș Ene și mi l-a gonit cu viteza luminii, ori mi l-a încremenit într-o statornică admirație, undeva pe lângă fereastra deschisă, în beznă. Deși mi-ar plăcea perspectiva celei de-a doua variante, mai mult ca sigur prima e viabilă. Logic, firește…

Așa cum logic ar fi fost să lălăi fredonez și eu ceva mai… ceva mai în ton cu evenimentul care numai ce-a trecut. Ăl din Piața Constituției. M-ar fi înțeles și blonda de sor’-mea, și zăpăcita de fiică-mea. M-aș fi înțeles și eu chiar, că-mi place Robbie Williams. Dar n-a fost să fie, nah! Asta fiindcă pe când fii-mea & soră-mea se tratau în respectiva piață cu bere apă plată cu/fără lămâie (?!?) și-și răsfățau urechile într-un final cu Angel, eu mă scăldam în Sunetul muzicii. Fiecare cu răsfățul lui, deh! Frumos, zău! Impresionant chiar – o vizionare care cerea musai bis!

Urmarea însă… Nu, nu-i Do re mi. Nici Edelweiss, nici My favorite things. Viral s-a dovedit a fi

Numai bun de înveselit duminica oricărei ființe majore și vaccinate. Și nu numai…

(Dam)bla

Azi-noapte, la ora când găinile dormeau duse de cel puțin 7 ore, sub ploaia caldă pe care mi-o pot adjudeca la comandă, mi s-a iscat în dovlecel un gând întâi călduț, pe care l-a apucat mai apoi așa o febră care cred eu că l-a-ndemnat să tropăie și să se vânture, de-ai fi băgat mâna în foc că e lovit de dambla! Ditamai pacostea… whewCu-așa ceva nu se face să pornești la drum nici măcar 7 pași, că nu știi unde ajungi, așa c-am încercat să-i fac vânt. Să-l răcoresc cumva, să-i scad fierbânțeala măcar până la limita suportabilității. În miez de noapte gândurilor le șade parcă mai bine să fie așezate molcom, eventual cu scufia trasă regulamentar peste ochi. sleepy Mai ales dacă în ziua imediat următoare gazda lor musai tre’ să onoreze cu prezența (și cu plugul) minunata (și interminabila) miriște a muncii. yawn

Pajiște pe care am ajuns cam anevoie dimineață, din cauză că nu prea m-am înțeles la preț cu dânsul. Luat cu binișorul, gândul s-a schimonosit la mine cam așa tongue și pe post de bonus m-a cadorisit cu un semn copiat parcă de la un autostopist ofuscat de refuz și rămas pe margine de șant mofluz. Acum, deși-mi deschid sufletul, spun cu tot regretul că semnul ăsta nu vi-l pot arăta. Nu se face, zău! Și-așa mi-e peste poate de jenă că un gând găzduit de mine pe veresie și-a permis o asemenea mojicie… blushing

Trecând peste, mi-am zis că bine nu se mai face dacă încerc să mă burzuluiesc la el. Am adormit cu chiu – cu vai și cu speranța că i-o trece bolânzeala… că l-or dăscăli până-n zori celelalte gânduri surate… că… […] N-a fost să fie! it wasn't me

Acum… Numai ce am epuizat și ultima cale amiabilă de conciliere – varianta târgului cinstit. Adică… Dacă eu scriu, e clar că te trezești cu bocceluța pe cărare, înțelegi? Și vine noaptea acușica, măi… În crucea nopții cine, pisici, te mai găzduiește pe tine?! Pe mine argumentul ăsta m-ar fi potolit, că nu-i de colo să numeri stelele noaptea pe drum de unul singur. I don't wanna see Pe el… ba! Mi-e milă să-l văd așa zănatic, dar n-am ce-i face – trebuie să-mi respect înțelegerea. Că prea și-a râs de mine…

Noua lege care-i dată te cam oropsește, Fată! Ce zicală?! De acum tu o să rămâi în drum și poate doar damigene s-or plimba cu Ia-mă, nene! whistling

Cu capul în noriAcum doar o rugăminte mai am. Dacă îl vedeți murat de ploaia care numai ce a trecut, să nu vi se înmoaie inima, vă rog! La cum bate din picior, tare mi-e că încă nu s-a lecuit de dambla… d'oh

P.S. Un gând bun și frumos ca un curcubeu mă-ndeamnă să fiu prevăzătoare și să dreg busuiocul cu un firicel de noroc. good luck N-ar fi păcat ca tocmai un gând alungat din curtea mea să strice cuiva un prea așteptat sfârșit de săptămână? daydreaming

Cât?

Copil fiind, la una din orele de Chimie am învățat că Nimic nu se pierde – totul se transformă! Simplă lege a compensației. Utilizezi resursele ca să capeți un altceva în schimb. Ceva musai de trebuință, c-altminteri s-ar chema doar legea irosirii. d'oh

Tot copil fiind, am luat notă (cu o ușoară părere de rău, recunosc) de faptul că de-a lungul istoriei marile invenții -minunile acelea ce țin de progresul tehnic – au căzut în sarcina bărbaților. Ca un fel de compensație, mi-am zis. Neavând poale lungi, trebuia să fi avut un plus pe undeva. Logica mea (cu toată imperfecțiunea ei) mi-a sugerat că echilibrul impunea surplusul de minte.  Înzestrați cu-așa calitate, ar fi fost și păcat să și-o lase în voia sorții. Despre aplicarea legii irosirii nici nu se putea pune problema, așa că bărbații s-au pus pe treabă. N-o să enumăr aici câte-au fost în stare să născocească – mi-aș toci degețelele inutil, iar rezultatul s-ar pierde în ceața plictiselii obositoare. Sau a oboselii plictisitoare. Curată irosire! blushing

Simt nevoia să povestesc despre ceva legat de una dintre cele mai faine născociri ale bărbaților. De-a lungul timpului am remarcat că, odată așezați pe scaun, în dreptul volanului, bărbații își etalează caracterul în toată splendoarea lui. Pe unii automobilul chiar îi transformă, zău! idea Le exacerbează simțurile, împingându-i către reacții… spontane (m-aș hazarda să adaug și dictate de chimie, că doar ea, drăguța, e-n tot și-n toate!). Reacții care îmi transfigurează fețișoara, imprimându-i mina cu care, copil fiind, am asistat întâia oară la efervescenta împreunare a indispensabilului potasiu cu apa chioară. I don't wanna see

Ei bine, spontaneitatea asta (uneori concentrată într-un singur cuvânt format din doar 3 litere, succedat de o seceră ce-atârnă deasupra unui punct) îmi dă bătăi de cap și în faza inițială cumva mă frustrează. Îmi amintește că oricât aș uza eu de blugi, tot în tagma purtătoarelor de poale lungi mă aflu. whew… într-o eternă, fascinantă și uimitoare lume a bărbaților… don't tell anyone

P.S. Nu știu, n-am găsit scris pe nicăieri dacă sâmburele melodiei ăsteia de suflet a încolțit în mintea lui James Brown pe când se afla pe scaunul unui automobil. Știu doar că a scris-o ajutat de o Ea, cu gând la calitate și nicidecum la cantitate. thumbs up

P.P.S. Și nu, n-am scris niciun cuvințel sub impulsul misandriei. Doar că de la o vreme îmi pare că lumea bărbaților adevărați e decimată de-o epidemie cruntă. Cea a masculilor pragmatici. Cu automobile care mai de care musai mai fițoase. Și mai ales cu pretențîa nefondată că lumea asta e a lor…

Of, inimioară!

Pași egali. Ai putea crede că-s studiați, dar nu… Mai repede s-ar potrivi dictați. Da, asta se potrivește mai bine. Dictați de sandalele astea care mă apropie de nori cu 10 cm. Am măsurat, să știi…

Pașii ăștia egali sunt perfecți pentru rochia office. Și-mi scutesc gleznele de surprize neplăcute. Perspectiva unui sfârșit de săptămână ratat din cauza unui prezumtiv accident stupid mă face să calc precaut. Probabil așa pășește în luminiș o căprioară. Totuși îmi spun că e o diferență – ciutei nu i-ar fi deloc anevoie ca la primul zgomot bizar să o rupă la fugă. Mie mi-ar fi imposibil. Din cauza rochiei, din cauza sandalelor, firește! Accesoriile astea…

Realizezi că fără accesorii ne-ar fi mult mai bine? Ne-am căpăta lejeritatea, libertatea de mișcare pe care ne-o îngrădim de bunăvoie. Putem fi curajoși, dar nu într-atât încât să ne preumblâm prin lume lipsiți de accesorii. Cum s-ar mai țuguia buzele la vederea unui asemenea tablou! Cum s-ar mai rotunji ochii…

Rotunjirea asta… Rotunjesc vocalele de-aproape o săptămână și eu abia azi realizez asta! Da, știu, eu și contratimpul mergem de mânuță nu de azi-de ieri. Lasă, asta să-mi fie paguba! Deocamdată mi-s în câștig. Pe plus. Rotunjirea asta a vocalelor, cuminte, fără grabă, de-ai crede că-i mai repede descânt și nu cânt, îmi încălzește sufletul purtat de pașii aceia egali care par studiați. Până acasă unde, odată eliberat din strânsoarea accesoriilor, nu mai e loc de înfrânare. Gonește precum o căprioară speriată și-aproape că atinge cerul. Aproape… Picul de cumpătare îl obligă totuși să păstreze distanța. E drept, doar 10 cm, dar… E liniștitoare distanța asta, dacă s-ar pierde altminteri prin nori? Ce m-aș face eu fără el? Of, inimioară…

Cumva mă pot descurca cu starea asta. Aș putea chiar spune că mi-e bine. Oarecum bine… La o adică nu mă deranjează alternanța pășitului agale cu goana nebună. Și-mi place rotunjirea vocalelor. O pot duce așa muuultă vreme fără să mă plictisesc. Mă-ntreb doar dacă ar fi cuminte să-i spun suflețelului ăsta, căruia-mi pare că tare-i mai place să gonească precum o căprioară speriată, că îi e cerbul luat demult. Să-i spun sau… ?!

Nici da, nici ba…

Ploaie, orice mi-ai spune îi cam tot degeaba! Cu stropii-ți cam prea mari și – testat un picuț mai devreme – cam prea reci pentru gustul meu, n-ai cum să mă convingi pe de-a-ntregul să-ți spun Da! cu voioșie și să te-mbrățișez cu tot cu lacrimile-ți de crocodil.

Nici Ba! nu-mi vine să-ți strig așa în față, e drept… Te-ai pune pe jelit și mai abidir și unde-am ajunge? Reedităm potopul? În asemenea vremuri? Nu tu Arcă… greu de găsit un alt Tata Noe în zilele noastre… Nici așa nu merge.

Tu, Ploaie, îți amintești că odată ai crezut că poți topi cu stropii ăia ai tăi mult prea mari și – desigur – mult prea reci pentru gustul meu rânduri dintr-o carte? Așezat cumințel în pagină stătea atunci Arta diplomaţiei constă în a-l ţine pe adversar în expectativă. Așa că, uite – de dragul tău, să-ți mai treacă un picuț necazul, spun iar Poate…

Desen cu Flori (de câmp) și Pantofi (cu fundițe)

Pantofi-Cu-Toc-Stiletto-Nude-Si-FunditaAr trebui să-ți spun că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Știu, ai tot dreptul la circumspecție, mă vezi mereu în blugii aceia care – spun eu mai mult în glumă – sunt dovadă că-mi plac al naibii de tare felinele. Mi-s dragi, e adevărat, dar nu e cazul să crezi asta musai despre blugii mei preferați. Așa le e modelul – țesătură destrămată pe alocuri, ca un fel de semnătură a unei gheruțe, în semn de am trecut pe-aici!

Chestia asta cu rochia are farmecul aparte al unui dor neîmplinit. Plin de sensibilitate, abundând de melancolie… Iscându-mi de fiecare dată un zâmbet ușor blazat. Știu, nu trebuie să-mi spui poți mai mult! Adică nu aștept asta. Am resurse, deh…

Din te miri ce colț de memorie se ițește o amintire care-mi stârnește imboldul și mă pune pe cale. În momente de genul ăsta nu-mi mai pare chiar într-atât de temerară încercarea de a găsi frumosul combinat cu utilul. Uite, o să-ți povestesc despre rochia care-mi amintește de un câmp cu flori. Da… mai mult ca sigur să nu mă fi văzut îmbrăcată cu ea. În ziua când am întâlnit-o, casă mi-era depărtarea. Plecasem în căutarea lui nu-știu-ce – acel ceva care trebuia să-mi împrumute din picul de culoare un strop de fericire, chiar și iluzorie. Într-unul din imensele magazine ce împânzesc bătrânul oraș al lui Gavroche nu știu cum mi-am amintit de un desen al Issei. La grădiniță li se dăduse ca temă să prezinte schițat meseria unuia dintre părinți. Așa am aflat oficial că întâi de toate ea mă știa a fi mamă de profesie. Din desen lipsea teancul de dosare. Detaliul ăsta părea a-i fi indiferent. Eram doar eu și ea. Eu într-o rochie atipică mie la acea vreme – înflorată și bogată, prea bogată pentru gustul meu… Rochiile tale sunt din flori, mami. Miros atât de frumoooos! Așa că la distanță de 18 ani mi-am prins în garderobă un câmp plin de flori…

Vezi tu, e vară și mi-am zis că ar cam fi timpul să probez cumva că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Mi-am deschis dulapul zilele trecute și am privit rochia aceea înflorată. Mi-au trecut prin minte în același timp șansăfragilitate și nou început. Semn de schimbare, mi-am zis… I-am zâmbit gândului că e o bucurie să faci ceea ce-ți place. Rochiei ăsteia îi este totuși necesar un partener de drumuri. Să nu mă-ntrebi de ce am căutat pantofi cu fundițe. Poate pentru că trebuia să aflu că s-a epuizat stocul?! Așa-mi spunea sursa imaginii care mi-a furat primul click.

Fundițe… Să nu mă-ntrebi mai mult despre ele și nici să nu zâmbești cu subînțelesuri numai de tine știute, te rog – am îndeajuns de multe întrebări care-și cer cu nerăbdare răspunsurile… De câte ori nu ți s-a întâmplat să te trezești cu un impuls înmugurit parcă de nicăieri? Aș încerca să spun că poate e subconștientul de vină, mai știi?! Odată, într-o seară, pe neașteptate am primit o fundiță. Părea că am uitat de ea. Vezi bine că doar părea…

P.S. Știi, mă gândesc din ce în ce mai serios la povestea asta cu rochia. Așa că o să te mai rog ca atunci când ne vom revedea să nu mă-ntâmpini cu tradiționalul Ce-ți veni?!? 😯 Doar să te bucuri că ne-am regăsit. Și să zâmbești… 🙂

Ca după o zi lungă…

Nu știu cum sunt alții, dar la mine se pare că atenția pe care o acord loculului în care mă aflu este invers proporțională cu durata timpului pe care îl mai am de petrecut acolo. Chestia asta seamănă cumva cu nevoia de a te afla mai multă vreme lângă o persoană despre care știi că în scurt timp va trece dincolo. Sau pe care nu vei avea ocazia să o revezi prea curând.

În fine, în astfel de perioade am obiceiul să caut cu obstinație frumosul. Să-mi imprim pe retină ba un petic albastru de cer, ba un verde pe care pășesc sau care-mi foșnește în bătaia vântului. Și-mi păstrez în memoria olfactivă un ceva caracteristic vremii respective. Azi a fost miros de salcâm. Demențial! N-aș greși dacă aș spune niciodată salcâmii nu m-au răsfățat într-atât! Nu ziua…

Ar fi atât de multe de spus… Poate altădată, poate în acea dată când va fi vremea amintirilor, a zâmbetului iscat de-o boare cu iz de salcâm înflorit. Deocamdată plantez aici obsesia de azi… Ea este cea care mi-a insuflat imboldul așternerii rândurilor, așa că n-o puteam lăsa de izbeliște. 😉

[…] ca un fel de compensație […]

Mi-e încă viu în amintire felul în care uneori, la ceas de seară sau amiază, Bunica deschidea Biblia. În ochii Copilului de atunci toate se petreceau ca într-un ritual. Mai întâi luarea Cărții de pe polița pe care odihnea. Era o grijă aparte, o delicatețe asemănătoare cu aceea pe care ți-o insuflă îmbăierea bebelușilor. Mai era și smerenia. Și lumina aparte din priviri când, înainte de deschidere, desena semnul crucii peste carte. Fără nici cea mai mică urmă de grabă. Orice-aș fi făcut în momentul acela lua sfârșit. Mă fascina felul în care Bunica șoptea cuvintele pe care abia le intuiam. Poate și pentru că, oricât aș fi ciulit urechea, tot nu reușeam să le deslușesc înțelesul. Îmi părea doar că e ca o vrajă spusă întru cumințirea mea. Cred că Bunicii îi plăcea asta. Și mai cred că o amuza felul în care, cu ochi mari și rotunzi, îi așteptam zâmbetul de după lecturarea pasajelor alese – zicea ea – de Cel de Sus. Niciodată aceleași poate… Nu știu ce citea, dar de fiecare dată clipa-mi de cumințire mi-era răsplătită cu o mângâiere pe creștet. Și-o învăluire caldă pornită din albastrul blând al privirii…

Am și eu impulsul deschiderii Cărții. Aleatoriu. Așa îmi place să zic, deși știu că nimic nu e întâmplător și că toate au o noimă. Parte din cauza scepticismului, parte din cauză că încă mai am obiceiul sumețirii în fața Bunului, n-am Biblie. Cred că îmi iartă asta. Așa cum cred că zâmbește de fiecare dată când regret că nu m-am învrednicit măcar să mi-o cumpăr. Carte de căpătâi, deocamdată, mi-e Ispita de a exista. Ieri, de exemplu, am deschis-o la

„O națiune care începe să apună regresează în toate planurile. Orice degradare individuală sau națională, observa Joseph de Maistre, este prompt anunțată de o degradare, riguros proporțională, a limbajului. Scăderile ni se resfrâng asupra scrisului, cât privește o națiune, instinctul ei, din ce în ce mai șovăielnic, o târăște într-o incertitudine la fel de evidentă în toate domeniile.”

M-am întrebat dacă are vreo legătură cu tăcerile mele… Dacă sunt semn de regres sau doar dorința de a-mi petrece mai mult timpul în real. De la o vreme mă încăpățânez să împart și să adun amintiri frumoase. Reale. Crâmpeie de bucurie, imagini de așezat peste zile mai puțin însorite, poate… Nu știu încă să definesc impulsul, dar îi dau curs. Fără ispita de a-l reprima…

Compensație