Arhive etichetă: acasă

Jurnalul unei femei simple – 20

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 01.03.2015 ora 12:35

Afară … mi-ar fi plăcut să fie soare. Să fie zgomot de primăvară. Să-mi răzbată prin fereastra deschisă cascadă zglobie de râsete. De piticei. Afară e doar mohorât. Sunt zgomote, e drept. De mașini. Astea trec indiferent de e iarnă sau vară. Irelevant zgomot. Poate doar un scrâșnet nervos de roți ar mai rupe un pic monotonia. Dar asta e altă poveste… Așa cum tot altă poveste e covorul ce mi-a bătut dimineață în fereastră cu un original Bună să-ți fie dimineața, Fatăă! Până să răspund, a fugit Covorul… Să nu mă-ntrebați ce răspuns aveam, da?! 😆

zâmbet fără frontiereMă gândesc… că am eu soare în suflet îndeajuns! O părticică am prins-o într-un zâmbet și-i gata Mărțișorul! 🙂 Așa… ca o compensare pentru Out of service! pe care minunatul astru și l-a luat cu de la sine putere. Tocmai azi! Acum două zile și-a făcut treaba frumușel – a inundat în lumină orășelul, de-am umblat cu drag toată ziulica ba ici, ba colo. O minunăție de zi și nimic altceva! Soarele ăsta ar trebui să țină cont de faptul că Tulcea, scăldată-n auriu, are un farmec aparte. 😉

Sunt recunoscătoare pentru… obiceiul unora de a-mi tot da ghes în te miri ce… chestiuni. E drept, cârcotesc de fiecare dată și mă simt așa de nedreptățită când mi-s obiectul pisălogelii. 🙄 Dar azi trebuie să recunosc – fără cicăleală n-ajungeam eu acasă. Și nici de scris nu cred că se punea problema… Nah, că mi-s recunoscătoare! Bine?! 🙂

Din bucătărie… mama mă tooot îmbie de-azi dimineață cu te miri ce, de mă simt îndopată ca o gâscă ca-n copilărie. Diferența e că acum nu mai fac așa de multe mofturi. Și zău, nici n-am avut motive pentru strâmbat din nas – eu am învățat să nu mai dau la o parte zarzavaturile din supă, iar mama (trebuie musai să spun și asta) mi-a făcut printre altele o supă de găluște făr’ de cusur! ❤

Cu ce sunt îmbrăcată … ? Acum iar în pijamaua cu rățuște. Nu se face să dormi la prânz altcum! Așa zicea bunica de fiecare dată când încercam să adorm îmbrăcată în rochița care semăna cu un clopoțel. Despre pijamaua asta a mea îmi spunea cineva aseară că nu e pentru femei serioase! Așa o fi, măi, da’ renunț cu toată inima la atributul de serioasă și-l iau pe cel de zâmbitoare. Avantaj eu, nu?! 😉

Citesc … o carte despre Păsări din Delta Dunării. De-aseară citesc. Cartea le e dedicată năzdrăvanilor mei de nepoți. Deși nu e neapărat o carte pentru copii, mi-a încolțit gândul că uite, am încă un motiv de a merge la Cărturești. Vineri, 13… sparg ghinionul cu o carte pentru un pitic din Franța. 🙂

Ceea ce aștept (sper) … Să treacă timpul cu folos. Și febra musculară. Ieri am testat E-Fit. Aș putea da vina pe insistențele blondei de sor’-mea. Beneficiile ălor 20 de minute nu-mi lasă nici pic de speranță în a arunca mâța-n brațele altora pentru experiențele mele. Chestia asta cu electrostimularea încă nu am disecat-o, așa că nu știu să spun decât că ieri m-am simțit perfect. Ca după o oră de aerobic. Mă rog, o oră un picuț mai… altfel. Acum aștept rezultatul… o fi pitit pe după febra musculară… Ei, da’ cine-mi era vitează ieri?! 😆

Ce mai meșteresc … hmmm… am învățat să fac ghiocei. Seamănă cu aceia de grădină, cam la fel de mari. Dacă aș fi fost la București, poate aș fi meșterit zilele trecute. 💡 Pot invoca deplasarea ca pledoarie a apărării? 😕

Ascult … de ceva zile mai peste tot Sam Smith. I’m Not The Only One. Cel puțin ieri am auzit-o în 3 locații pe faleză. Măcar într-o privință mi-s de acord cu Sam. E de bine! 😉

Unul dintre lucrurile mele preferate … să ascult și să privesc. Simultan. E un fel de exercițiu de cunoaștere. În ultimele zile m-am putut bucura de asta. Oamenii sunt ființe fragile care deseori dosesc în spatele cuvintelor și a atitudinii pe care o afișează tristeți pe care le dezvăluie abia atunci când înțeleg că privirea ta a trecut peste voalul unui zâmbet pictat…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … Plimbare. Cafea cu oameni dragi. Poate alte zeci de poze. Amintiri frumoase pe care să le păstrez până la următoarea revenire acasă. 🙂

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Timp pentru Carte

Din mers

Priveam mai devreme stropii uriași de ploaie ce invadau caldarâmul. Am savurat din dreptul ferestrei preț de minute bune aerul curat, cu iz de iarbă proaspăt tăiată. Plăcut… 🙂

Peste zi mă copleșise căldura. Mi-am amintit că-mi trebuia un nimic și am tras o fugă la Flora. De fapt… nimicul completa un ceva. Sandalele. Se impunea exersarea (din nou) a mersului pe tocuri. Afară, că în casă deja mă obișnuisem cu ele – le-am încălțat la prima oră și am persistat în bucuria asta până pe la 15,00. Atunci am intrat în panică. La 16,00 se cam închid standurile din Flora și nu mai era de stat. Așa că am ieșit în graba mare ca o floare! 😆

Nu mai detaliez, dar e de reținut că ăsta poate fi unul din motivele ploii. Asta dacă e să dau crezare ăluia de-njura de zor mai devreme. L-am auzit prin fereastră bodogănind ‘Tu-i mă-sa cui n-a avut de lucru să-ntoarcă mersul lucrurilor cu cine știe ce!!! 👿

Oțărât rău omu’… Într-atât încât mi-am coborât involuntar privirea spre sandalele pe care încă le port  și să privesc apoi cumva bagajul pe care mi-l încropesc pentru mâine. Hotărât lucru – nu pot să fac chiar nimic normal fără să marcheze evenimentu’ vigilenta Natură?! 😕

M-am uitat la bietul om murat și m-a cuprins o jale… de pisoi necăjit rău, rău de tot! Cam așa…

dai pup sau mor

Apoi m-a bușit râsul… poa’ să și ningă, eu la Tulcea tot plec mâine! 😆

Later Edit Alt Motiv– 21:41

Pfiuu, văd că am bătut câmpii pentru a cincisuta oară… 😯

Acum, de s-o porni vijelie, cu tsunami și alte cele, n-am ce vă face. Sincer, nu-mi dau nici eu seama de unde s-au adunat 500. Nu le-am programat… au venit de la sine… 🙂

Spune-mi…

Ți s-a întâmplat vreodată să simți că locul pe care ai învățat să-l numești acasă ți-e stingher? Ți-ai dorit vreodată să te transformi într-o chestie volatilă, să treci plutind pe lângă oamenii neasemeni ție, sperând din tot sufletul să-i știi ocupați, preocupați de orice altceva decât de trecerea ta? Invizibilitatea… ai tânjit vreodată după ea?

sau

Ți s-a întâmplat vreodată ca Omul pe care l-ai rănit cu un gest necugetat cândva (îndeajuns de tare încât să te macine conștiința) să-ți spună peste ani ești cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață? Ți-ai simțit sufletul mic, strâns ca-n pumn? Imponderabilitatea… ai tânjit după aripi?

dacă nu, atunci

Bucură-te că nu te simți mac stingher într-o mare de ciulini, temător ca vântul să nu înlesnească apropierea nefirească a spinilor, dar dorindu-și cu ardoare ca același vânt să-l sărăcească de veșminte până la ultima petală. Eliberarea… mai știi ce culoare are? happy

1263062457

Sursa foto

Plouă…

Plouă și eu ajung acasă…

Din intersecție pășesc agale pe trotuarul ce tivește drumul îmbrăcat în piatră cubică. Nu am grabă și-mi clătesc privirea în miniaturile de pârăuri ce-și croiesc albia prin îmbinările străzii. Puzzle. Pârâiașele au grabă în curgere. Eu curg ușor pe lângă ele…

Ezit o clipă în fața scurtăturii. Apoi aleg drumul drept – mi-e greu să mă desprind de firicelele de apă cele harnice. Pornesc cu ochii țintă la ele și nici nu simt când ajung la colțul blocului. Cotesc din instinct. Cu coada ochiului simt privirile clădirii iscodindu-mă. M-o fi uitat? Tot din instinct am grija ultimei trepte și mă zburlesc în glumă la imaginea mea lungită pe trotuar. Nu-mi pot permite nici de data asta neatenția. Poate data viitoare…

Ridic privirea și zâmbesc amintirii caisului bătrân. Mă răsplătește cu o boabă de mărgăritar, așezată cu duioșie pe obrazul drept.

Bine mi-ai venit, Fată dragă! – îmi spune.

Și frunzele-i freamătă a bucurie…

caisSursa foto

Plouă… și eu ajung acasă purtată pe aripi de muzică picurată…

Jurnalul unei femei simple – 12

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 15.12.2013 ora 03:26

Afară … parcă-i un făcut! Fund de ceaun e… nu-mi dezmint predilecția de a scrie la ore mici, mici de tot, așa că altă culoare nu-i pot atribui peisajului. Cred că e de vină liniștea pentru cheful ăsta al meu de-a scrie… că nu mă lasă sufletul  să dau vina pe cafeaua de-am făcut-o cu-o oră în urmă. Hmmm… era liniște până să scriu – acum ascult Corul Câinilor Lătrători la Lună. Se disting cert vreo patru tonalități, dar n-aș putea spune clar câți membri participă la eveniment. Chiar de mi-aș turti nasul de geam, tot n-aș distinge nimic în bezna de-afară… 😉

Mă gândesc … la Bioritm. Pe bune! Pentru orice chestie de pe lumea asta există o explicație, nu? Iar eu, gândindu-mă mai bine, trebuie să recunosc că mereu am dat randament noaptea. Știiiu, gurile rele ar zice Păi da, măi Bursucel, măi… că dacă dimineața ta îi decalată cu nu-ș câte oreeee! Dar nu, zău că nu! Dimineața mea a fost trasată ieri – sâmbătă – de un Cineva grăbit care a format greșit un număr de telefon. Exact, pe mine a picat pacostea și m-a trezit… Definitiv la 8,30! Eh, i-am urat omului Zi bună! Sau poate mormăit… Revin la Bioritm – l-am calculat pentru ziua de azi și zic așa – din surse sigure nesigure pe care nu mă hotărăsc cum să le cataloghez, azi o să puteți conta pe mine emoțional – 97% și intelectual 81%. Partea proastă e că ăl fizic e cam mititel – 14%… Așa le-a ieșit ălora din calcule… Mă gândesc serios că azi chiar de m-ați ruga, n-am cum să fug! 🙄

Din locurile de unde învățăm … de la alții citire, via proverbe și zicători, se-aplică mai nou la mine Nevoia te-nvață ce nu ți-i voia. Adaptez, mai nou. Iar experimentez pe pielea-mi, în speranța c-o să mă-nvăț minte și n-o să-mi repet apoi Pfiuu, trăznaia asta am mai făcut-o odată! 😳

Sunt recunoscătoare pentru … prieteni. Chiar de-aș da cu bâta în baltă, sunt doi cel puțin care nu m-ar lăsa de izbeliște. Bine, mă străduiesc să nu pic în belea… promit chiar să-mi dau silința să pun la loc kilogramele pentru care mi-am luat mustrare acum vreo două zile. Doar că aș fi recunoscătoare și mai și de-aș găsi păsuire la termenul de onorare a promisiunii – trebușoara asta nu e tocmai floare la ureche și necesită muuultă canoneală din parte-mi… d'oh

Din bucătărie … se-aude un șuierat cam așa… whistling

Cu ce sunt îmbrăcată … eternul și pufosul prosop maaare de bumbac alb… asta pentru că nu știu de ce, dar nu-mi mai plac neam pijamalele alea cyclamen. Într-atât m-am detașat de ele, încât aș fi în stare să le transform în pânză de sac. Deci, dacă vreodată o să scriu într-un sac peticit cu un pisoi, să fie clar că e vorba de pijamalele cu pricina! hee hee

Citesc … printre picături. Ca să ies basma curată și să pot isprăvi Prefața promisă am citit cărtișica cap-coadă (condensată) în lectura autorului. Spun iar Mulțumesc! Și iar realizez că Doamne-Doamne mă iubește așa cum sunt… 🙂

Ceea ce aștept (sper) … să-mi recapăt Timpul meu. Cel pentru mine. Și să termin odată cu finisajul camerei. Mereu mai găsesc că e ceva de corectat, modificat, îmbunătățit… Aștept să pot percepe și eu locul ăsta ca fiind măcar un pic acasă. Posibil ca atunci să mă împac și cu mine însămi… peace

Ce mai meșteresc … Croșetez… Ăsta e semn că încă nu mi-s complet ok. E și prea mult stres la muncă, e drept. Mai că aș zice că-i fugărește perspectiva venirii lui Moș Crăciun, nu alta! thumbs down

Ascult … cum căntă despre Acasă Smiley… îmi place mie, îi place lui Ale… e perfect! thumbs up

Unul dintre lucrurile mele preferate … să râd. Și mi-e ciudă că la mine nu se aplică zicala Râsul îngrașă! Mi-ar fi fost tare de folos… 🙂

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … pe principiul ultima 100 metri am un teanc de chestii de redactat. Chestii inutile, numai bune de pus pe foc. Dar te pui cu birocrația?! Mi-ar fi plăcut ca în week-end-ul ăsta să atârn pe ușă Plecată la Bușteni! 😉

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Sunt Buștenii de anul trecut, e drept… Dar știu că poza asta îi e tare dragă cuiva… 🙂

P.S. Îmi făcusem eu așa un plan de bătaie – adică după ce terminam de scris, săream gardurile prin curți și scriam eu ce pofteam în voie. Doar că Moș Ene îmi face cu ochiul – asta da realizare! Și nu-l refuz, că iar mă pedepsește apoi, urâciosul! 😆

Îmi spun mie Somn ușor! și vouă Să vă fie cafeaua aromată!

Sare și piper nu vă pun în ea, las la schimb un zâmbet alături…

coffee 🙂 rose

De dor…

Am sperat că Apa o să-mi șteargă Dorul cuibărit în pori… Se pripășise așa, într-o doară, iscat de câteva imagini trimise cu drag de Cineva de-Acasă. Același Cineva care-mi spusese că

În pribegie ajungi să duci dorul și pietrei de care te-ai împiedicat odată, demult, pe meleagurile-ți natale

N-am vrut să cred atunci…

Florile… Florile mereu m-au făcut să zâmbesc – fiecare floare primită, aievea sau doar virtual, am privit-o ca pe un gând frumos materializat într-un gest. Și de fiecare dată am spus Mulțumesc! cu licăriri de perle în priviri…

Fotografiați în față la Jean Bart Tulcea…

Atât mi-a scris, nimic mai mult… apoi au sosit ele – Florile stropite cu praf de dor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Știu, fiecare Întoarce-te acasă! e spus din inimă… Rostit sau doar trimis muțește pe calea gândului, îndemnul ăsta mă face uneori să vreau să mă întorc din drum – mă răscolesc amintirile locurilor atât de dragi acum, pe cât de bine știute erau atunci când am decis să plec. Zâmbesc trist fără să vreau și-mi spun

E firesc să mă cuprindă nostalgiile și să mă zăpăcească asemeni unui amețitor Joc al Ielelor…

… de n-aș simți așa, n-aș avea Suflet!

Tic-Tac… (2 în 1)

Ar mai fi 20 de zile… unii ar zice răgaz suficient! Dar tot nu mă liniștește deloc asta…

Tic-tac… Tic-tac…

Urăsc ceasurile și termenele-limită! Sunt strâns legate între ele… E curată constrângere…

Apoi vremea… Mohorâtă. Ternă. Uite – preferam verde în jur! Închid ochii și încerc implementarea unui sfat – Dorește-ți!

Pe cuvânt că îmi doresc! Tare-tare! Probabil dorința e anacronică… Și ar trebui să mă mulțumesc cu un spin, eventual. 😀

spin

La drept vorbind, azi a fost ziua substitutelor… N-aveam de gând să scriu, așa că am împrumutat o mică parte din gândurile și imaginile celorlalți – trebuia cumva să compensez nevoia mea de culoare, nu?

Așa cum am înlocuit un fir de bumbac cu o sfoară – doar pentru relaxare! Pentru că tare mi-e că munca începută acum îmi va fi recompensată cu o confiscare. Ciudat e că nu mi-ar păsa…

Mi-ar părea rău doar de timpul furat azi din cele 20 de zile de răgaz. Așa am făcut pauza. Cu gândul că mi-ar fi prins bine un drum până la celălalt acasă. Aș fi avut toate cele necesare pentru bombonicile de martie… 🙂

Home… sweet home…

Un „De ce te-ai întors?!”, spus cu tristeţe de o bună prietenă, m-a răscolit. Şi mi-a amintit de ce am ales să plec.

Aceleaşi gropi, un plus de bălării, pseudo-civilizaţie şi al naibii de multă prostie, garnisită cu ipocrizia de rigoare.

O delăsare totală şi un interes bolnăvicios pentru starea de sănătate a caprei vecinului.

Oameni trişti. Frustraţi. Incompetenţă şi invidie. Discuţii interminabile pro şi contra demitere.

O ciudată compătimire vis-a-vis de intenţia-mi de a spune adevărul. „Eşti proastă??? Nu trebuie să spui aşa ceva dacă vrei să reuşeşti!” Ca şi cum posesia unei coloane vertebrale cât mai curbată reprezintă cheia succesului…

Nu că m-aş fi aşteptat să fie perfect, dar măcar o mică schimbare…

Chiar mi-am dorit să vin ACASĂ! Poate şi din impulsul „Să nu uiţi!”