Arhive etichetă: acordeon

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Geri’s Game

Ziceam eu acum câteva zile c-am dosit o Neliniște sub preș, de-am realizat că trebuie să-mi rectific fuguța bugetul și să-mi iau un covor mai de Doamne-ajută…

Între timp, biata Neliniște a sucombat – fie-i stresul ușor! Nu-nainte s-aducă pe lume urmași… nu dădea semne c-ar fi vrednică de-așa ceva, dar despre astă scăpare a mea prefer să nu vorbesc acum. Mi-am promis să cumpăr musai un kil- două de morcovi să-mi rezolv problemele de acuitate vizuală! 😐

Revin la puii ăștia ai Neliniștii trecute numai ce în neființă… eh, mă simt responsabilă într-un mod așa de anapoda față de dânșii, de nu pricep nici eu ce m-o fi apucat să fac front comun cu dușmanul… o fi pus careva ceva în aer, mai știi? 👿

Cert e că tot căutând ceva care să le ocupe vremea, am găsit asta:

(de fapt am regăsit-o, c-o mai văzusem eu cu multă vreme în urmă, iar de drept trebuie să recunosc și că mi-o pusese sub nas blonda de soră-mea într-un mesaj pe facebook – iaca un mulțumesc apăsat și aici! 😛 )

În fine, Conștiința îmi dă ghes să mai spun că nu degeaba le servesc asta puilor lăsați plocon – cică-n orice joc some win, some lose… da’ aici who win, who lose??? 😈 Îi las să-și bată capul cu asta, poate-mi scutesc duminica de belele… Poate… 😳

P.S. 💡 La o adică, mai pot primi ceva neliniști în ospeție, că tot am deschis grădiniță… Unde mai pui că-i gratuită cazarea?!

Escape

Ufff… recunosc, am implorat adeseori Timpul să stea în loc, să-și încetinească goana nebună și să-mi acorde Răgazul. Dar crezi că i-a păsat vreodată? Că l-au atins rugile frumoase ce-i ofereau zâmbete infinite sau zbaterile dureroase preschimbate în minusculi stropi de rouă ce oglindeau curcubeul? Cu nimic n-a fost chip să-l înduplec! M-am încăpățânat o vreme, apoi m-am resemnat…

Acum nu… chiar n-am făcut nimic-nimic de data asta – n-am nici cea mai mică vină! 😳

N-am întins nici plase de stele și nici n-am stropit cu mărgăritare iedera, n-am iscat niciun fel de hățiș-capcană pentru Timp și totuși a ales să rămână în așteptare… Dar nu oricum! Ca-ntr-o diabolică răzbunare, a preferat să se împiedice într-o perpetuă zi de Luni! Nu mișcă frunza, nu crește iarba – e așa… ca liniștea surdă și tâmpă ce te-acaparează înainte de somnul indus de Anestezie, ca o hipnotică amețeală stârnită de Pendulare – stânga – dreapta… stânga – dreapta… st….

Nu, nu… nu-mi trebuie așa ceva, clar! Arunc o privire iute prin Labirintul amintirilor, apoi o strâmbătură ștrengărească Timpului buimac și-i zâmbesc…

Da, da… îmi prinde bine Evadarea asta cu miros de alge! 🙂