Arhive etichetă: adevăr

Arc de cerc

Rătăcind mânată de dor prin Labirintul Amintirilor căutam cu înfrigurare o urmă a trecerii tale.

Obosisem și o pală de îndoială îmi atingea umărul fără pic de sfială.

Gândeam că poate m-am amăgit și-o fi poveste că mi-ai fost în toate…

Visasem doar?

Aievea sa-mi fi fost cândva alături? Aveam cu-adevărat habar?

Iluzie mi-ai fost sau Adevăr?

Verdele crud – măr pe care încă nu îndrăznesc să îl ating – îmi murmură obsesiv să nu-ți sting nicio speranță, ci doar să încerc să-mi încrustez cuvintele-ntr-un  arc de cerc

Arc de cerc

Jurnalul unei femei simple – 6

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 27.10.2013 ora 02:35

Afară … țipătul de mai devreme mă făcuse să deschid fereastra. Nu din curiozitate, ci pentru că plasarea lui pe o octavă înaltă precum Everestul m-a îngrijorat. O mână de ajutor nu strică niciodată – așa mi-am zis. Era beznă și nici o mișcare. Remarcabilă era doar Luna – ca o doamnă misterioasă ce-ți aruncă priviri pe sub borul pălăriei… De la a doua fereastră a etajului I al Căminului Poligrafie s-a mai ițit o figură scrutând întunericul… E doar tăcere acum… 😐

Mă gândesc … la Alegeri. Am aflat ieri spre seară de la fii-mea că un apropiat a intrat în belea. Belea urâtă de tot! Și-mi pare rău, mi-era drag copiluțul ăla. Păcat… Și e mai tristă povestea asta decât aceea care m-a redus la tăcere zilele trecute. Credeam că nimic nu poate fi mai deprimant decât revelația că a ta căsnicie e o detenție pe viață. Și că refugiul în muncă silnică e o binecuvântată evadare… Ce om normal și-ar încredința viața în mâinile unui gardian ce-i picură zi de zi nefericirea în suflet? Noi, oamenii, ne cam jucăm de-a viața uneori… de parcă am avea nouă vieți, nu doar una… 😕

Din locurile de unde învățăm … răzbate Lumina… E drept că pentru unii lumina asta e ca un far xenon – la faza lungă deja nu mai rezistă și trag fesul pe ochi… 😛

Sunt recunoscătoare pentru … că nu sunt obligată să spun de complezență Te iubesc! Sau să mă refugiez în muncă doar ca să scap de prezența cuiva care mă agasează… Pisici, m-au dat peste cap poveștile astea și nu-mi place! Cândva am cochetat cu ideea de a mă înscrie la Psihologie – Mulțumesc, Doamne, că m-ai oprit la vreme! (Dac-aveam emoticonul cu temenelele acum, eram recunoscătoare și pentru asta… Huh, mi-s incorigibilă :!:)

Din bucătărie … e zvon de liniște și pace. Poate azi – dacă mă potolesc cumva după ce deșert sacul aici – fac zarvă pe-acolo… Hai să dau un pic afară din casă un ceva legat de bucătărie – dacă n-am starea necesară, nu gătesc! Ar fi o irosire de timp și resurse, iar eu știu așa – și resursele, și timpul sunt limitate și e musai să fie folosite cu chibzuință. Zău! 😉

Cu ce sunt îmbrăcată … cu niște haine obișnuite… După ce termin de scris îmi iau pijamalele, mai mult nu-mi vine-a spune. Little black dress ar fi fost mai potrivită, că am dat iama în trusa de machiaj a fiică-mii mai acum vreo… 6 ore. Pur și simplu am simțit nevoia. Și sper din tot sufletul să nu fi accelerat prin asta ritmul încălzirii globale, că de fiecare dată când mă îndeletnicesc cu văcsuiala se întâmplă un Ceva! 🙄

Citesc … (citisem) despre Efectele termenului extinctiv… Curiozitatea, bat-o vina! Am vrut să văd și eu cu ce se delectează Ale a mea, de-mi tot răspunde în reluare. Recunosc – în afară de mirosul de carte proaspăt scoasă de sub tipar nimic nu se mă prinde! E ca și cum aș citi în sanscrită. Sau în mayașă. Chiar, s-o mai fi tipărit ceva despre sfârșitul lumii? :mrgreen:

Ceea ce aștept (sper) … vești bune… în niciun caz din cele legate de adevărul cosmic! 😛

Ce mai meșteresc … un puzzle cu pauze vesele. 😉

Ascult … Pink și-al ei Perfect… 😎

Unul dintre lucrurile mele preferate … ora de aerobic. Categoric! 🙂

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … ei bine, s-a cam dus sfârșitul săptămânii – e deja duminică, văd eu cum toc ziua… Bine, pot să recunosc și asta – N-am nici un plan… E capăt de țară? 😳

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Aș fi scos de la naftalină Rațele. Și aș fi așezat sub ele frumușel o fabulă de-a lui Topârceanu. Sigur ați fi zâmbit, citind-o…

Doar că ieri am simțit nevoia să mă plimb. Să văd culori, să mă bucur de soarele pe care-l văd în timpul săptămânii doar prin fereastra biroului. Și-a fost fain! Hainele Toamnei încă nu s-au ponosit – verdele e puternic, roșul demențial, iar ocrul parcă echilibrează…

Să vă fie ziua frumoasă, îmbrăcată în culori vesele de Toamnă! 🙂

Inside

( nevoie acută de alb ➡ )

Asociez Bucureștiul mizeriei… știu că e nedrept pentru el, dar de anul trecut asta înseamnă orașul ăsta pentru mine. Minciuni, ipocrizie, manipulare, caractere mizerabile, însingurare, gri… :mrgreen:

Toate astea converg spre Nevoia de alb

Vreau adevăr, onestitate, spirit de echipă, oameni frumoși sufletește, simplitate, joc de lumini pe un spațiu imaculat … Vreau Aurora Boreală! Vreau prea mult? 😳

Vreau… vreau… vreau… Așa-mi încep săptămâna cea nouă! Până atunci vă las în dar un arc de cerc din Curcubeu… 🙂

Una rece…

(…sau nevoia de schimbare… :cool:)

Nu-mi plac mijloacele de transport în comun terestre. Sunt veșnic blocate în trafic, înțesate de fel de fel de personaje cu fel de fel de mirosuri. 😮 Mi-amintesc că pe vremea când eram în facultate am primit o replică venită de la Ceafa care ocupa scaunul din fața mea. Îi mirosea într-atât de tare transpirația, încât colega mea își ținea nasul strâns între două degete și comenta pe o voce tare haioasă că nu mai poate suporta duhoarea. 🙄 Nădufului meu, transformat în bobârnac de vorbe amestecat în Pisici, s-a inventat apa și săpunul!, i s-a întors ca un bumerang S-a inventat taxiul pentru nasurile fine! 😀 Nu era proastă Ceafa asta – vorba unui coleg Dacă era un altul în locul tipului, probabil îți luai o altfel de palmă! – nu știu dacă gura mea cea slobodă sau doar faptul că ajunsese la destinație a făcut ca la următoarea stație să coboare, salvând astfel din strânsoare nasul colegei mele… Mai țin minte că s-a comentat îndelung incidentul, de parcă mare ispravă făcusem! Le-am închis gura cu un Avea dreptate tipul, putem să facem chetă și să luăm de-aici înainte taxiul! Și multă vreme așa am și făcut… 🙂

Nu-mi mai plac nici taxiurile de când sunt în București. Pe vremuri îmi făcea plăcere să vorbesc cu șoferul. De pe bancheta din spate găseam mereu ceva de comentat sau îmi aminteam vreun banc numai bun de spus, fix cât să nu simt când trece timpul până la finalul destinației. Mă bucuram când dădeam peste câte un șofer cu haz, fiindcă atunci era rost de un banc nou. Rar mai întâlneam și oameni prost crescuți și ăstora le rețineam figurile, ca să-i pot ocoli apoi. :mrgreen: Acum… acum n-am mai avut decât o dată impulsul de a spune bancuri. Mai era cam o oră până să bată miezul nopții când, străbătând Bucureștiul de la poarta colegiului înspre Titan, am realizat că pe bancheta șoferului se afla un copil cu bun simț și pus pe glume. 🙂 Îl rugasem să nu mă plimbe aiurea prin București în miez de noapte, să n-ajung mâine la destinație că nu mă plimb pe banii mei. A oprit mașina, de mi-a accelerat ritmul cardiac – mă și vedeam coborâtă din taxi pe motiv de pauperitate! 😳 – s-a întors spre mine zâmbind și mi-a zis Vă îmaginați c-aș fi în stare  să vă creez vreo neplăcere tocmai dumneavoastră? Uite că da, îmi imaginam și grozăvia asta! 👿 Și era clar că se vedea pe fața mea îngrijorarea, așa că a continuat Stați liniștită, dacă refuză să plătească pe motiv că-i nota prea umflată, nu-i cu supărare și nici pe drumuri nu rămâneți peste noapte. Bancuri trebuie să știți. Sau măcar o poveste, cum erau cele din 1001 de nopți. O să vă am tovarăș de călătorie până în zori și o să scăpați cu viață dacă nu adorm… 😛 Apoi s-a întors frumușel, a ambalat motorul și am pornit la drum. Știu că până în Titan am tooot sporovăit, de n-am știut când a trecut timpul.

Drumurile mele bucureștene cele mai lungi prefer totuși să le străbat cu metroul. Doar pentru că e mai rapid. Altminteri nu-mi mai plac peroanele lui. Odată ajunsă acolo îmi amintesc fără să vreau un episod pe care l-aș fi vrut șters din memorie. Doi ochi tiviți de margini înroșite, ce mă priveau cu ciudă că exist. Eu, care-mi doresc să văd oamenii zâmbind, adusesem nori de ploaie-n ochii ăia… Și nu-i deloc plăcut, oricât mi-aș repeta dacă ar fi avut măcar curaj să-mi spună adevărul n-ar fi existat momentul ăla. Pe peron nu pot să citesc. Nu-mi place lumina rece a neonului. Ea și amintirea ce-mi chinuie conștiința îmi răpesc picul de concentrare de care au nevoie rândurile din carte. Așa că pe peron nu m-ați recunoaște. 😦 Zâmbetul mi se șterge de pe chip imediat ce termin de coborât treptele.  Mereu am gânduri năstrușnice – azi m-am surprins gândindu-mă că mimica mea de metrou e perfect potrivită pentru un priveghi. Îmi amintisem de nefericita de-a ales să-și pună capăt zilelor sub șinele metroului. Pășind pe peron, cu mintea doldora de gânduri, mi-am zis că sigur fețișoara-mi tristă n-ar fi scăpat neremarcată de vreun operator și ar fi fost posibil chiar să devin un pic vedetă la TV. Măcar preț de-o clipită… Dar n-am mai apucat să-mi continui gândul, fiindcă am dat cu ochii de ditamai zâmbetul lățit între șinele de metrou. ❗ Apăi tratament d-ăsta vreau și eu!

TratamentFără lacrimi, că îi mit povestea cu apa pentru șoricei. Ba-i apă degeaba, că e prea sărată… eu n-am văzut botic de șoricel să se adape din Băltoaca aia de care mi-e mie mereu dor! Fără freză ăsta mi-a pus capacul – 😆 – mi-am amintit imaginea frezei mele ciufulite rău de tot după o vizită la stomatolog. Am străbătut așa aproape un sfert de oraș și-n jumătatea aia de oră am înveselit cred că peste o sută de persoane, de mă miram și eu câtu-mi-s de-aducătoare de bucurie pe fețele tuturor!

Ei, cred că ăsta mi-i tratamentul necesar la metrou… că stofă de cioclu n-am, zău! 🙂

Facebook – între Pro și Contra

(Gânduri iscate din perspectiva Duplicității 🙄 )

 Un fel de Salut Pentru mine, chiar de-i Soarele hăăăt pe cer, e abia dimineață! Week-end-ul meu cel prelungit mi-a creat o stare aiurea și m-a cadorisit cu un vis pe măsură. Și e așa o liniște! Alături încă doarme fiică-mea atât de frumos, încât nu mă îndur nici să mă plimb prin cameră… Nu-mi place neam starea asta de lâncezeală – mă face să privesc cu jind la așternuturile-mi albe! Dar e Duminică și chiar vreau să mă bucur de ea…

Mi-am făcut a doua cafea și mi-am zis că pot îmbina plăcutul cu utilul – de vreme ce Ale doarme, pot să scriu în voie! Apoi, poate o păcălesc să lase deoparte jucăria ce-a acaparat-o de vineri încoace și ieșim la aer prin Herăstrău. Un fel de porție de viață adevărată, că nu mereu am parte de așa bucurie! 😉

Dar până atunci o să încerc să atac un subiect pe care îl am demult stocat în dovlecel. Că tare mă mai macină de ceva vreme relația mea cu prea-populatul Facebook. E un fel de love story cu plecări și reveniri… de știu că i-am devansat la capitolul divorț pe Prigoană și Bahmuțeanca!

Deh, fiecare cu piticii lui! 👿

Aruncasem mănușa acum două seri pe tema asta și tare mi-a plăcut cum s-au iscat Kuvintele! Și de aseară tot caaaut și caut o imagine postată (firește pe Facebook :grin:) de care nu dau și pace! Știu, o să se găsească măcar o persoană care să-mi spună Caută, bre, la Postări de ți-au plăcut! Am căutat, pe bune, dar cred că am ratat faza asta… și-am ignorat și Distribuie!… Nu mi-s perfectă, bre, așa că din vreme în vreme trec cu vederea peste îndemnuri de-astea! 😳

N-o mai lungesc, ce mai! O să trec repejor în revistă câteva chestii – am decis să pun câte 3 argumente pro și contra, să evit mărirea postării la dimensiunea zilei de post

Contra întâi, că prefer să las întotdeauna vestea cea bună la final, să îndulcesc hap-ul:

1. Denaturarea cu voită intenție a imaginii

(Sîc, de m-o recunoaște careva! 😛 )

Impresii

De când s-a inventat Photoshop-ul și celelalte neamuri ale lui, toată lumea îi perfectă pe copertă! Iar restul lumii îi în ceață la capitolul Guess who?!

Cum, chiar nu mă recunoști?!? Sunt eu – X – am vorbit de-atâtea ori pe Facebook! 🙄

Da, e drept că am vorbit, dar știi… în poza de profil apăreai altfel… păreai o persoană mai… 😐 suplă! Aștepți un bebe? Ce mă bucur! 🙂 Aaa, nu???? Ufff, n-am știut că te pricepi la editarea imaginii… 😳

Să mai vorbesc de pătrățelele de impresionare pierdute brusc în butoi? Ufff… aș șterge rândurile de sus, dar e careva de-a fost scutit de confuzia creată de falsa imagine promovată de unii pe Facebook și nu i-a fost provocată măcar un pic de stânjeneală? Păi cum Dumnezeu să ai pretenția să te recunosc când la profil ai o floare de nu-mă-uita și pagina ți-i plină de iconițe? Eu de unde să știu că ești colegul cel zărghit din liceu, convertit la nu-ș ce dogmă de propagă viața-făr-de păcat?! E chiar greu, bre…

2. Prietenii Falșii prieteni

Aparențe

Sper că pe voi să vă fi ferit bunul Dumnezeu de așa ceva! De persoana aia care-i prietenă cu unul din prietenii tăi, nu te știe decât din auzite, nu te are musai la suflet, dar te adaugă în listă! Acum, pe principiul bunei-credințe, de unde naiba să știi că-i doar de fațadă? Gândești că prietenul prietenului trebuie să-ți fie prieten, nu iei în calcul opusul și nici nu gândești la zicala Ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape! Așa că accepți cererea, te bucuri și tu în fine de popularitate! Și-apoi cade cerul pe tine – la prima-ți cutezanță de a spune verde ce gândești ți se trântește un ofsaid de nu te vezi! Ia buretele și te șterge – ete că nu erai nici popular, nici la inimă… 😯

3. Relații

Crimă și pedeapsă

[Uite de-aia îmi pare rău că n-am dat de poza buclucașă! Acolo erau așezate perfect, scurt și la obiect toate cele înșirate de mine mai sus. Plus chestii legate de relații și comunicare. Dar nu mă dau bătută – promit să perseverez în a o dibui până la urmă! 😉 ]

Câte necazuri aduce un simplu Like? Sau ratarea unui Eveniment major, fie că-i vorba de aniversări, onomastici sau mai știu eu ce alte ocazii… ia nu scrie tu un cuvințel acolo, ratează buchetul de flori și să vezi cum ești catalogat! Cât despre Relationship… credeți că-i de colo să nu-l bagi de seamă? Ba să vezi cum te simți când constați că ți se taie accesul la informații chiar de ăi de zic că ți-s aproape – iar cade cerul pe tine, zău! 🙄

Și gata cu încruntarea! Trec la capitolul Pro, să-mi revină zâmbetul pe buze, că-i musai!

1. Relații

Informații utile

Cine are informația deține puterea! Da, da… Fiică-mea încă doarme, așa că pot scrie în liniște – funcție de check-in-uri și de starea de-o postează, știu cum să îi vorbesc! Adicătelea ce ton pot adopta în discuția cu ea! De unde se vede ce bun prieten îi e Facebook părintelui și cum aplanează el conflictul dintre generații. E un pic de ironie și aici – recunosc – dar e și adevăr, pe cuvânt! Și să fii părinte nu-i deloc ușor, pe bune! 😉

2. Chestii faine, care te „prind” 

Like

Da, uite că recunosc… Multe zâmbete am mai cules eu de pe Facebook, multe Like-uri mi-a mai smuls la click și nu-mi pare rău! Imagini haioase, articole spumoase, panorame superbe ale unor locuri în fața cărora nu ai cum să nu te extaziezi. N-aș face apel de returnare pentru niciun Like. La drept vorbind, mi-a colorat existența de fiecare dată când gri-ul a găsit de cuviință să mă invadeze. Și tot duplicitatea mea legată de rețeaua asta controversată mi-a adus în dar pentru prima dată plăcerea șterpelitului dintr-o ceașcă de cafea într-o dimineață ploioasă… 🙂

3. Inspirație și creativitate

Inspirație

Ei, la capitolul ăsta – jos pălăria în fața celor ce-și petrec ore în șir pe Facebook! Pentru că din când în când m-au scos din impas și m-au pus la treabă. Ba m-a uimit reacția cuiva, de m-a pus pe gânduri, ba mi-am băgat prietenii în priză cu o păcăleală de-a prins de minune, ba am făcut haz de necaz de-o stare de-a mea, ba m-am revoltat pe sistem când fără voia mea m-am trezit în pat cu TVA-ul fără drept de apel… Ultimele trei enumerate i le datorez, firește, Dozei de râs ce mă îmbie mereu să-i calc pragul în căutare de imagini generatoare de zâmbet. 🙂

Și gata! S-a trezit și fiică-mea și m-a luat la rost cu un Ce scrii tu acolo? Ete… scriam și eu despre un rău necesar… 😳

Duminică frumoasă, dragilor! Și cât mai mulți prieteni adevărați să vă fie alături! 😎

 

Despre ce nu știu eu…

( bref edit, with song 😉 )

De obicei scriu doar despre ceea ce știu sau simt pe propria-mi piele… Știu că e o chestie subiectivă, dar îmi zic eu mereu că e de preferat să fiu consecventă în ceea ce-mi propun să fac. Nu-i simplu deloc, dar încerc pe cât se poate să simplific și uneori abordarea e fix pe invers – ocolesc/ignor/ascund sub preș un gând care nu-mi dă pace și scot la iveală un altul – până la urmă am dreptul să aleg (sau așa încă îmi mai place să cred)…

Azi am dosit o neliniște de voie-de nevoie și de sub preșul-minune a ieșit val-vârtej Crezi că le știi pe toate???. Nu mai avea loc, cică! Așa cum n-aș avea eu spațiu în pagina asta pentru toate semnele de întrebare din coada întrebării cu pricina… De-aș fi țesut un preș mai mare poate scăpam, dar așa…

Eh, firește că nu le știu pe toate… altminteri n-aș mai căuta răspunsurile pe la alții! Și cel mai tare și mai tare mă supără când ți se servesc la micul dejun, la prânz și seara Minciunele dulci. Păi cât să suporți dulcele ăsta? Până dai în diabet? Unde mai pui că distorsionează Realitatea într-atât încât n-o mai poți deosebi de Vis. Plus că în timp Visul frumos se transformă în Coșmar…

Așa că n-am ce face decât să comand Adevărul! Și de-aici începe nebunia – ca și când cer cine știe ce mare brânză franțuzească, eschivările nu se lasă așteptate și țâșnesc mai dihai ca un gheizer… se pornesc ba sub formă de Îi prea amară chestia asta, nu vrei mai bine… ?, ba De ce vrei ceva ce ți-ar întoarce stomacul pe dos?, ba Offf, ai face indigestie, de ce vrei asta?…

Offf! – spun și eu – Indigestie-neindigestie, când vrei să te scape de dandana careva îi prezinți problema așa cum e ea,  fără flori și fluturi! Date clare, că altminteri bagi omul în ceață și orbecăiți împreună.. Uiți că Adevărul eliberează… te faci că nu știi că Minciuna te încuie! Decât o minciună roz, mai bine un adevăr maro… De ce trebuie să aștept mereu să apară un Cineva „binevoitor” cu barosu’ să limpezească apele? 

Da, mai bine nu băgam neliniștea aia sub preș… că acum realizez că aș da toate zâmbetele din dotare, doar-doar să nu caut cu lumânarea ziua-n amiaza mare unul din amărâtele de adevăruri care să mă scape de ce nu știu… 😳

Luni, 1 (și aprilie, pe deasupra!)

Sau cum/de ce? nu am vrut eu neam să merg azi ieri la muncă! Și cum nu mi-a ieșit!

luni...

Cine mă cunoaște îndeajuns de bine știe că mi-s cumva dependentă de muncă. Prin nu știu ce minune nu pot sta locului, îmi trebuie activitate musai! De-a lungul timpului am demonstrat că pot lucra oriunde, singura cerință emisă fiind legată de estetica locului. Condiții necesare și suficiente erau: un birou cât mai mare (pe care să îmi pot întinde teancurile de hârtii), cafea la discreție (de aici mi se trage diferendul cu Moș Ene, cred…) și vaza cu flori (sau un ceva vesel, un fel de generator pentru încărcat bateriile, chestia care trebuia să mă bucure cumva în caz că simțeam nevoia să dau bir cu fugiții). Putea să fie dezastru în jur, nu mai conta! Odată îndeplinite pretențiile  astea uitam de ceas, de contractul ăla pe care scria albastru pe alb 8 ore/zi, 5 zile/săptămână. De concediu nu se punea problema… m-am mulțumit cu bucățelele de liber când s-a putut.

Deci, nu mi-e frică de chestia aia de se numește muncă!

Dar azi ieri dimineață, după ce am urât deșteptătorul și alarma de la telefon (în același timp, că sună cumva stereo, unul din stânga și celălalt din dreapta…), mi-am zis că Nu vreau să plec la birou! Deloc! Nici măcar un pic mai târziu!

Intuiam că în spatele draperiilor bate soarele destul de frumos… și o clipă mi-a trecut prin minte să-mi sun colegul de birou și să îi spun și eu o dată că nu mă simt bine. Apăi chiar așa și era! Nu mă simțeam într-atât de nobilă, încât să-mi părăsesc ograda și să pășesc spre curtea somptuoasă a Măriei-Sale – Munca! Apoi aveam o scuză plauzibilă să ies la soare  – era musai să merg să caut un cabinet medical. Ce gânduri ciudate îți pot trece prin minte și cât de repede se nasc ideile astea! 😀

La 9 fără 5 mi-am revenit abia din visare… Cum naiba să mint că sunt bolnavă? Și cine m-ar crede? M-aș fi încurcat în explicații penibile? Tocmai azi, luni? Unde mai pui că e și 1 aprilie… Garantez că ar fi tratat-o ca pe o păcăleală! Ar fi râs șeful meu de mine și cel mai probabil m-ar fi întrebat unde decid să lucrez azi – în biroul nostru sau în cel de la magazie? Pot să pun pariu că așa s-ar fi derulat discuția…

Așa că la 9,30 am ieșit val-vârtej pe ușă și drept scuză pentru întârziere am spus adevărul. Mi s-a răspuns pe un ton amuzat E păcăleală, nu? Că doar e 1 aprilie!

Uneori tăcerea chiar e de aur! Scutește timp prețios… Mi-am pornit laptopul, am intrat pe FB și am pus de-adevăratealea de-o păcăleală. N-am mai făcut invitații la nuntă, că nu mai era capul răutăților Alex cel plin de idei. Am setat chicotind la relationship Engaged! Pe principiul dacă tot mi-s acuzată de ceva, măcar să nu fie pe degeaba! A prins tărășenia…

Acum, nu pricep neam! Cum Dumnezeu se face că atunci când spui adevărul nu te crede nimeni și când trântești o gogoașă o ia de bună lumea? Să fie doar pentru că azi ieri a fost 1 aprilie?! 😀

Scopul scuză Mijloacele?

Motto – It is double pleasure to deceive the deceiver

Eh, Tu – constant admirator și demn discipol al lui Machiavelli – trebuia să o faci și de data asta? Să-ți alimentezi Orgoliul, nemăsurat altminteri, cu Am avut dreptate!

Rămâi Tu cu satisfacția de a fi avut parte de cel mai bun cobai-discipol! Cam atât rămâne… Sau nu – adaugă recordul de a-ți fi dăscălit elevul până la a-și permite să-ți pună și el în față teorii-teme de gândire.

Ziceai…

Să nu ai încredere în nimeni! Până și tu-însuți ești imprevizibil și poți da greș! Majoritatea oamenilor e ghidată de Egoism – latură care înclină balanța deciziilor întotdeauna în favoarea lor, nu în a ta sau a altcuiva!

Ei, la corectură, adnotarea sună cam așa… ai emis bine Teoria, dar când s-o pui în practică… ai uitat variabila. Emisarul. L-ai investit cu Încredere!?! Asta se taxează! Mai mult de-o săptămână am ezitat – errare humanum est, dar tu te consideri mai presus, nu?! Solul tău de încredere și-a dat în stambă, vezi bine… a făcut exact pe dos de cum te-așteptai, a pus – așa cum era firesc – interesele-i la înaintare și pe tine te-a cam băgat la apă… Era de așteptat, la drept vorbind, dar asta nu-ți acordă o miime în plus! O să te las să bați întâi calea aia pavată cu intențiile-ți bune puse în traista Emisarului și-o să-ți aștept cuminte revenirea la răspântie. Apoi rescriem procedurile de parcurs, că tare-ți mai place asta!

Nu-ți fie cu supărare – te dau jos de pe piedestral și aștept revenirea-ți. Cu decizia bine arhivată și cu cel mai gros tom de Dex pus deoparte… Fix așa cum m-ai sfătuit! 😀

Think about...

Ce-ai zice de… O aventură galantă?

Nu știu dacă mayașii au avut dreptate în a previziona sfârșitul lumii… o să aflu cu siguranță mâine!

Mâine… cuvântul ăsta a sunat ca un fel de amenințare ani de-a rândul… am trăit cu speranța și spaima lui,  iar azi îl aștept cu nerăbdare. Ironic, nu?!

În ultima vreme am tot cerut Adevărul. L-am revendicat și l-am oferit la rându-mi. Nu mai conta cât de șubredă e craca sau cât de amară se zice că e cucuta. Dacă e bal – apăi bal să fie! N-am mai vrut în preajmă nici fețe chinuit binevoitoare, nici complezență, nici cuvinte spuse doar să liniștească.

Nuuu, nu mi-s o singuratică! Doar că eu văd toată bucuria vieții prin zâmbetul sincer cu care te întâmpină cei ce-ți sunt alături. Nu vreau îmbrățișările protocolare de ambasadă…

Azi îmi e iar dor de tine, Ale! Mi-aș dori ca mâine să fiu acasă… chiar și cu perspectiva unei ciondăneli stupide pe seama cine știe cărui subiect ridicol.

Și uite… dacă reușesc să-ți smulg un zâmbet cu asta…

… zâmbești atât de frumos! 🙂