Arhive etichetă: adult

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Fără îndoială…

Cred că unul din păcatele capitale pe care le facem fără voie e să ignorăm până la desființare Copilul din noi. Să ne împăunăm cu atributul de Adult. Îmi amintesc cu groază că în copilărie abia așteptam să cresc, să fiu om mare – să pot face exact ce-mi doresc eu, să nu mi se mai interzică lucruri, să nu mă limiteze cei din jurul meu. Să nu mai aud obsesivul Ești copil, eu decid ce e mai bine pentru tine – abia când vei crește vei avea dreptul să hotărăști în ceea ce te privește! De-acolo a pornit dorința Să cresc odată!

Că eram prinsă în capcană am realizat mult mai târziu…

În timp, i-am convins pe cei din jur că sunt un copil matur. Așa mă definea tata. Același tată care acum mă privește zâmbind și îmi spune Ești un copil mare!  Acum nu mai neg cu vehemență că sunt copil – ba chiar îmi face o plăcere nebună să recunosc asta! Copilului ăsta îi datorez până la urmă De ce?-ul, zâmbetul și dragul de semenii mei. Lui îi sunt datoare pentru cele mai frumoase momente din viață, nu adultului din mine. Adultul mă îndeamnă să fiu serioasă, pe când copilul îmi permite să mă joc și să zâmbesc, să fac haz de necaz , orice ar fi! Mi-e drag de mine așa cum sunt și nu mi-aș schimba felul – la ce bun să gonesc ceva fără de care n-aș putea trăi? E o parte din mine pe care o iubesc necondiționat… poate tocmai pentru că e cel mai de temut critic al meu.

Azi recunosc – pot pierde orice, dar nu și copilul din mine… îi dau voie să mă iubească sau nu, dar nu îl pot lăsa să plece… 🙂