Jurnalul unei femei simple – 7

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 09.11.2013 ora 18:25

Afară … s-a înnoptat. M-am bucurat de soare azi, grație faptului că a trebuit să ajung iar la Băneasa. Pe zi ce trece realizez că nu-mi place să merg la cumpărături – e un ceva în activitatea asta care-mi fură din energie. Energie pe care aș prefera să o consum Afară… 💡

Mă gândesc … că mai sunt 2 zile până pe 11… Cum trece vremea! 23 de toamne au trecut de când am urat pentru prima dată La mulți ani! pe 11.11 unei persoane pe care o pot numi și acum Prietenă. Cred că prietenia asta s-a cimentat tocmai pentru că la începuturi am judecat-o pripit și nu i-am acordat pic de credit… Ciudat… pe cele mai bune prietene ale mele le-am privit întâi chiorâș pentru un ceva ce mă intriga. Apoi tocmai pentru acel ceva le-am păstrat lângă suflet. Nu trebuie să te încrezi în aparențe… la asta mă gândesc… 😉

Din locurile de unde învățăm … nu vom primi nicicând certitudini. Că doar proștii pot spune că sunt siguri de ceva… cam aiurea replica asta, dar… S-o găsi careva să mă contrazică? 🙄

Sunt recunoscătoare pentru … cogito ergo sum! Pentru că ignor îndemnul Nu gândi! Testat și verificat – unde nu-i gândire, vai de suflet! Câți or fi recunoscători oare pentru belelele din viața lor? 😕

Din bucătărie … vine miros de pui la rotisor. Aaaa, nu din bucătăria mea, asta-i clar! 😳

Cu ce sunt îmbrăcată … blugi negri cu tighel maro, pulover cafeniu cu torsade, ghete din piele fină de culoarea caimacului. Ei, da, mi-a fost cam lene să mă schimb , asta pentru că plănuiesc să ies la aer. Mișcarea mi-e dragă, zău! 😉

Citesc … rânduri așternute de un copil cu suflet mare cât casa. Va trebui să scriu după terminarea lecturii o prefață. Asta-i provocare în toată regula, dar m-a prins! 🙂

Ceea ce aștept (sper) … să vină odată fiică-mea înapoi la București. Îmi lipsește… Și să văd rezultatul analizelor pe care numai ce și le-a făcut. Sper să fie bine… vreau să fie bine! ❗

Ce mai meșteresc … îmi fac pulover! Albastru în degrade și asimetric pe deasupra… Mugur estimează finalizarea proiectului cam peste 4 ani și jumătate. Păi e musai să-i arăt că românu-i harnic și darnic (nu, nu, asta-i din reclamă, parcă… :oops:) plin de surprize. Better? 😛

Ascult … Girls just wanna have fun. E petrecere în toată regula la concertul de astă seară… Now… back In the Summertime! 😉

Unul dintre lucrurile mele preferate … să analizez. Mă ajută mult chestia asta, chiar dacă unele guri rele spun că e o activitate inutilă. 🙄

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … reorganizarea administrativ-teritorială a holului meu. Asta presupune identificarea, socializarea și colaborarea cu un meșter-tâmplar. Nu-i simplu deloc, știu, că ar avea bietul de făcut din #^@^$ 😳 bici… O exista vreun temerar să se încumete la așa corvoadă? 😕

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Ei, gata și cu Jurnalul… Să vă fie duminica însorită de zâmbet și colorată cu gânduri frumoase! 🙂

Echilibru

( …capra și varza între o și +1 … )

Fac asta deseori în clipele de răgaz… o mică revizie a stării în care mă aflu – solidă, lichidă sau gazoasă, oricare ar fi ea, intră sub lupă constant. Analiză nu tocmai convenabilă și nici confortabilă… Căci nu mă curăț de coajă, fiindcă n-ar avea rost să-mi șterpelesc singură căciula! 😉

Azi… azi mă simt ca un fum. De n-ar fi Spatele să-mi amintească despre cele lumești ar fi perfect! Ah, perfect e relativ, știu! Reformulez – ar fi perfect pentru mine. Demult nu m-am mai bucurat de starea de mă doare în spate cot dacă le sunt pe plac au ba celor din jur. Plutesc efectiv peste părerile lor și-mi văd de ale mele. Știu că nu sună tocmai fain, dar e mai sănătos așa. Nu amesteci apa cu uleiul că n-are rost. Și nici comestibil nu e rezultatul…

Ieri seară a mea colegă de birou a plecat plângând acasă. Necăjită la maxim de cei pe care încearcă să îi mulțumească zi de zi. Le zâmbește, își dă silința cât poate să le rezolve problemele, lasă capul jos chiar dacă nu e cazul și cu toate astea își ia bobârnacele. Pisici, asta mă scoate din papuci! Mdea… suportă toate cele pentru că depinde de ei financiar… Viața nu e întotdeauna norișor pentru îngerași, deh! 👿

La polul opus m-am așezat eu… Trag ca nebuna, e drept, dar nu las capul jos nici să mă tai! Poate pentru că am realizat că nu primesc nimic de pomană. Oare nu mai am stofă de angajat model al statului român?! Că de tăcut nu tac, n-am cultul șefului,  nu stau cu ochii pe ceas la muncă, refuz să socializez cu jigodiile și zâmbesc doar cui merită. De ceva zile mă bate gândul ca într-o clipă de răgaz să-mi scriu și demisia, să-mi fie la îndemână la nevoie. Și nu mi-am ținut ascunsă intenția asta. Consider că așa e fair-play… E firesc să nu-i fiu dragă colegei mele, nu? Slavă Domnului că nu simt nevoia să fiu populară! Vreau doar să fac ceea ce știu eu cel mai bine fără să irosesc apa de mare pe șoricei…

Ce e important? Să fii mulțumit de stadiul în care te afli. Să-ți spui Pot să fac Alegerea Corectă! Poți încerca să împaci și capra, și varza doar dacă ale tale costuri morale tind către 0, altminteri sporești doar numărul victimelor cu un +1. La drept vorbind, dreptul fundamental la zâmbet îți aparține în întregime și-i mare păcat să renunți la el…

P.S. N-aș putea pleca la somn fără să urez celor ce-și aniversează onomastica azi toate cele bune. Un gând frumos, un cer senin cu soare blând și cei dragi să vă fie mereu alături! 🙂

Mezalianță?!

( … analiză în regim de urgență… 😉 )

Tocmai ce mi-am terminat de scris Raportul de activitate – o chestie despre care nu m-am sfiit să nu spun că e cumva inutilă și cronofagă. Dar am făcut un efort în seara asta, fix cât să-mi confirm teoria.

Ei, și dacă e așa, am decis că e cazul să-mi ițesc căpșorul dintre hârtii și să-mi plimb în continuare degețelele pe taste, de data asta pentru mine. Între timp am pus iar ouăle la fiert – nu-i de ridicat sprânceana, că de-aia m-am pus pe scris – de data asta le acord atenția cuvenită, așa că stau cu ochii pe ceas de-aici. 😉

Raportul ăsta ziceam că-l scriu benevol, fără să mă împingă nimic de la spate… e doar impulsul de a-mi analiza starea – poate așa m-oi urni să fac un ceva și pentru mine, că prea nu mai am vreme de nimic. Mă bușește râsul, zău, numai la gândul că mă simt ca prinsă într-o relație pe care nu prea mi-o mai vreau. E ca atunci când persoana de lângă tine nu-ți mai inspiră decât dorul de ducă. Cât mai departe, să poți respira în voie. Să nu te mai agaseze nici cu prezența-i și nici cu pretenții obscure… Să-nchizi ușa pe dinafară, să tragi aer în piept, să privești în jur, să zâmbești și să-ți zici Măi, viața asta poate fi chiar frumoasă când îți iei deciziile corecte! 🙂

Ok! Încă nu pot s-o fac, nu? Că ar semăna cu fuga de la locul angajamentului. Vorbeam azi la telefon cu amicul meu cel de la Piatra-Neamț și recunoșteam franc că nu mi-e bine. Am spus-o pe un ton egal, de m-a mirat și pe mine, nu doar pe el. Și mai spuneam că dacă aș pleca ar fi un picuț dovadă de lașitate. La o adică am văzut la ce mă înham și-am zis Da! însoțirii. Doar că din provocare s-a cam transformat în mezalianță cu acte în regulă. Și cu restricțiile pe care un partener urâcios și egoist ți le poate impune… Acordă-mi atenție! Acordă-mi timp! Acordă-mi exclusivitate! Acordă-mi… acordă-mi!!!! 👿

Și-am acordat, zău! I-am zis chiar și fiică-mii duminică seara Pentru cine te chinui tu, Ale, să-mi faci buclele? Că mă primesc ăștia la muncă și nedichisită… Și ghici cine și-a plimbat luni minunăție de bucle pe sub nasul Muncii până pe la 21,00? Recunosc, n-a trecut nebăgat în seamă efortul fie-mii, dar nici hârtiile n-au simțit nevoia să se împuțineze într-atât încât să plec la o oră decentă de lângă ele. Sau o fi dovadă de iubire, mai știi?! 🙄

Îmi mai acord un răgaz de-o lună, c-ar fi păcat să las neterminat ce-am început, Bursucel nerăbdător… Știu că ți-i dor de sărit garduri prin curțile virtuale. Promit să-mi fac vreme să-ți aranjez și blogroll-ul, să bați cărările mai ușor, poate așa o să fii mai fericit… O lună cer și de va merge treaba tot așa, promit să divorțez în regim de urgență. Dragoste cu de-a sila nu se face…

De nu m-oi ține de cuvânt, să rămân fără zâmbet!

🙂 Doina 🙂

Uneori, Norii te înseninează…

( cam așa 🙂 )

Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.

E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul,  mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.

Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!

Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile… 

Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.

Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.

Iar după ultimul  Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂

Cafea cu sare de lămâie

După o săptămână plină-plină de tot felul de chestii, care mai de care mai urgență, după soluții găsite pe moment, mi-am zis că e vremea să mă întorc cumva și aici…

Vodafone nu se dezminte nici acum, cred că se pregătește pentru vreo competiție cu melcii… Gândesc eu că întrecerea asta trebuie să fie tocmai pe dos de cum e în viață – probabil deviza îi e mai nou cu cât mai încet, cu atât mai bine! 😀

Am ratat o lansare de carte, am dar skip unei cafele cu sare de lămâie… una caldă – alta rece…

Dar peste toate astea, mi-a fost dor să scriu aici… Și am scris în schimb situații kilometrice de consumuri și amortizări stupide. N-o să înțeleg niciodată de ce închiderile lunare în sectorul în care lucrez mai nou e musai să fie făcute până pe 5 ale lunii. E o altă tâmpenie născocită de un cineva care se vede treaba că nu prea a lucrat efectiv în domeniu. Stupizenie care generează erori de care am văzut că toți se plâng doar pe la colțuri, dar niciunul nu încearcă măcar să tragă un semnal de alarmă… Mdea, lasă că îi greu de bătut sistemul, nu?!

Mi-ar fi plăcut să vă scriu așa… A venit primăvara și aici e teribil de frumos! De la fereastra mea văd copacii gata-gata să înfrunzească, iar seara… ei, seara sunt câteva păsări care se întrec în concert…

E drept, a venit primăvara! Și da – din când în când am parte de un concert superb, care îmi amintește de un loc de acasă… Dar copacii… asta nu se mai potrivește! În fiecare dimineață văd de la fereastră cum a mai răsărit un sac cu gunoi, aruncat de vecinii de la etaj… Dacă aruncătorul(aruncătoarea) e mai neîndemânatic(ă), sacul devine ornament pentru pomul ghinionist. Cu ce-o fi greșit bietul copac să rămână la cheremul nesimțiților? 😦

Chestia asta mă face să mă revolt… mă întreb dacă interniștii ăștia – care altminteri sunt oameni tineri și aparent frumoși – chiar nu au idee despre bun-simț și ordine. Dacă au cât de cât idee despre ce înseamnă bine și rău… Ciudat e că acest colegiu care-i găzduiește modelează viitorii formatori de opinie, le dezvoltă simțul esteticului… Sau poate mă înșel eu și iar vin cu pretenții ciudate?! De-i așa, puneți-o iar pe seama zodiei – analiza și critica merg de-o parte și de alta a Fecioarei…

Mi-am vărsat oful! 🙂

Nature always wears the colors of the spirit... Ralph Waldo Emerson

Lui … Incognito

Eh… e ceva vreme de când nu am scris, dar nu credeam că e capăt de țară lucrul ăsta… La drept vorbind am mai avut pauze, dar niciodată reproșuri pe tema asta…

Vrei să știi de ce am rupt șirul? De ce tăcerea asta? Nu căuta înțelesuri ascunse. Ar fi cam așa:

1. Lipsa timpului. Am de lucru poate mai mult decât mi-aș fi dorit. Bătaie de cap cât cuprinde. Și iau în serios ce am de făcut.

2. Oboseală. E perioada în care mi-ar fi plăcut ca ziua să aibă nu 24, ci 32 de ore. Să pot dormi în voie. Să pot munci. Să pot face sport (e chestia pe care o încep și o abandonez după 15-30 minute). Să mă pot plimba în voie. Să pot ieși să hoinăresc prin București. Să mă bucur de o cafea pe una din terasele din Centrul Vechi. Să…

3. Monotonie. Aici e simplu. Zilnic fac același lucru. Mă bat cu aceleași chestii. Rarele momente memorabile trec al naibii de repede și încerc să mă bucur de ele.

4. Internetul. E de proastă calitate. Am ajuns să mă bucur când nu pică. Ironic, nu?!

5. Vecinii. Gălăgioși. Uneori ușor vulgari. E de înțeles, totuși. Palierul pe care stau e al băieților. Când mă știu în preajmă sunt un pic mai rezervați în a face zgomot. Dar dacă vin de la o băută… n-ai vrea să îi auzi, crede-mă! Asta e în stânga mea. La dreapta e o curte cu 5 câini. Care concurează și alternează cu larma băieților. Hmmm… cine spunea că fetele fac cea mai mare gălăgie???

…

Ar mai fi ele motive… Poate chiar și cel care m-a oprit acum să mai expun din ele. Lipsa spiritului analitic. În fine, eu scriu – tu analizezi. Și data viitoare când vei suna poate voi reuși să aflu cine e la celălalt capăt al firului. E un pic jenant să nu ai detalii legate de persoana care te apelează și care îți mai face și reproșuri (mai ales când spui că sunt bine întemeiate). 😀

42

Aniversarea asta nu am cum să o uit…

Pentru că mă aflu într-un loc drag, foarte aproape de casă. Trei replici l-au transformat brusc în ceva care mă face să mă simt stingheră. Şi ca o ironie, nu am cum să plec fiindcă mi-am spălat singurele haine decente de umblat pe stradă la aşa o oră.

Mă simt oarecum bizar. După toate cele prin care am trecut tot îmi e drag un om. Tot îi găsesc scuze. Şi tot îl iubesc.

Şi mai simt că obosesc. Obosesc să analizez. Prefer să nu mai caut sensuri. Să iau lucrurile ca atare.

Mi-ar fi plăcut să se cheme Înţelepciune, nu Oboseală. Ştiu că mai am de aşteptat şi asta mă sperie…

Scuze

„M-a prostit!”.

Asta e scuza perfectă pentru lipsa discernământului ?!

Orice decizie importantă, care îţi va influenţa evoluţia, depinde de raţionamentul tău. De analiză şi judecată.

Şi dacă eşti nemulţumit, frustrat de cum decurg lucrurile, nu mai pasa vina pe umerii celuilalt, asumă-ţi eşecurile în aceeaşi măsură în care te împăunezi cu reuşitele!

Eu ?!?