Arhive etichetă: apă

Stări

Mi-s eu cantitate neglijabilă. De-asta cred că mai tot ce e legat de urâciunile iernii nu mă doboară cu una, cu două. Greu se găsește o chestie care să-mi impună poziția orizontală și să-mi dea prea mari bătăi de cap. De obicei mi-s mai tare chiar și decât gripa aviară, de exemplu. Asta când e Bunul pe fază. Că dacă are cine știe ce altă ocupație și mă scapă din vedere… d'oh

Pentru 24, de exemplu, îmi trecuse inițial în agendă o cafea aniversară. Le așezase pe toate ca la carte! Adică părea că nimic, dar absolut nimic nu poate contramanda evenimentul… O singură chestie părea că îi scăpase Bunului din vedere – un pui de Hapciu mic-mic de tot! Așa-mi închipui eu că trebuie să fi fost, că de era ceva de luat în seamă cu siguranță că mi-ar fi dat un bobârnac de luare-aminte și scăpam de năpasta zilelor numai ce trecute. no talking

Acum, când evaluez stricăciunile iscate de cele 4 zile, ies totuși pe plus la capitolul prieteni. Fiindcă dacă în primele 2 zile m-au lăsat de capul meu s-o fac pe urâcioasa și să trec pe lângă ei în viteză, păstrând distanța impusă de mine cu un categoric Nu vă apropiați, am o răceală/gripă/viroză sau nu-ș ce-o fi, dar o vreau ținută numai pentru mine!, în a 3-a zi – când n-au mai dat nas în nas cu mine – mi-au ignorat avertismentul pur și simplu! E drept, în ziua aia n-am mai fost eu… Am fost una cu așternuturile toată ziulica, fără drept de apel. Unde mai pui că a fost prima zi în care am lipsit de la birou! Cred că asta i-a făcut așa curajoși… În fine, peste zi mi-au dat pace, dar pe seară m-au invadat vizitatorii ba cu supă, ba cu vin roșu, ba cu țuică de prună, ba chiar acum pot să spun că am și apă de la izvorul de la Ghighiu… Apa asta cică ar fi tămăduitoare, așa mi-a zis vecinul de mi-a adus-o! Așa m-a convins s-o beau – acum păcatul lui să fie de m-o fi păcălit, dar de vreme ce mi-s pe picioare acum, fără somn și cu chef de scris… e ceva, nu? Mie-mi dă așa o stare de-mi zic că Gata, ce-a fost rău a trecut și poate mâine azi o să revin și eu la parametrii normali! Cum-necum, mi-a revenit zâmbetul! 🙂

Ba chiar am avut starea să-mi verific corespondența… Și la vederea pozelor cu Oceanul mi-am zis că stările mele și-ale lui ar cam semăna de data asta, că doar apă la apă trage…

Stările din zilele astea mi-au amintit că mai presus de orice termene-limită, de priorități de agendă, pe primul loc ar trebui să troneze braț la braț Sănătatea și Prietenii. Fără ele nu-ș ce ne-am face! Vi le-aș da în dar de-aș putea… Cu tot dragul! big hug

P.S. Un gând ce zbârnâie ca o albinuță nu-mi dă pace neam! Și dacă Bunul l-a ignorat cu bunăștiință pe Hapciu cel mic?! bee

A(aaa!)Tipic…

(gânduri desenate sub stropi de Ploaie caldă 🙂 )

Atipic… Rar mi se întâmplă să-mi rătăcesc Cheile! Asta și obligativitatea de a păși pe gheață îmi dă așa o panică greu de desenat în cuvinte. Ar trebui să-mi vedeți fețișoara într-un astfel de moment de cumpănă! Mă trec toate culorile curcubeului și invariabil mă opresc la… 😳 Mi-am revenit într-un final – le-am găsit, în fine! În suportul pentru farfuriile puse la scurs… să nu mă-ntrebați ce Doamne, iartă-mă! căutau acolo că n-am cuvinte pentru asta… Doar tăcere… Atipic pentru mine!

(… Șampon cu Argan…)

Hmmm… am pierdut vremea aiurea căutând cheile… Și nu mai am timp pentru Situația de mâine! Îmi plimb degetele prin păr și realizez că o să-mi iau o ciufuleală mâine! Doar constat – îmi spun că mi-o merit – ciufuleala – și că n-o să ripostez nicicum. Hmmm, atipic pentru mine!

(… Dove cu Ciocolată… )

cu o pătrime cremă hidratantă… mă bântuie reclama asta, mai dihai decât înainte de b și p se pune m! Eu și Dove avem o poveste frumoasă, care se pare a fi interminabilă. Cred că și Apei îi place Ciocolata. Nu aștept să-mi spună că mai vrea, o mai servesc cu o porție pe care o dă gata într-o clipită. Garantez că nu s-ar sătura nici cu 1001 de porții! Îmi fuge iar gândul la Ocean… Am poze noi cu El – aș face bine să le pun! Atipic iar, de data asta știu exact și care anume…

(… Balsam cu Argan…)

Îmi tot repet – spre liniștire, firește! – că Dincolo, peste Ocean, trăiesc și altfel de oameni, preocupați de orice altceva decât procurarea unui pușcoci și-a unei dubițe albe. Nu-mi iese din minte povestea cu dementul de umbla din stat în stat și lua el așa, random, omuleții în cătarea puștii… I don't wanna see Nu, nu, nici într-un zgârie-nori nu mi-ar plăcea să lucrez, clar! îmi trece prin minte gândul cu viteza unui avion… Atipic mie să spun Nu! Provocării…

( … )

Zămbesc și-mi spun Tipic mie să-mi conturez gândurile sub ploaie caldă!

Atipică mi-i însă șederea la răcoare, dacă stau strâmb și gândesc drept… Dar asta tot nu m-ar împiedica să fac iar ceva atipic mie – pot savura de astă dată un pahar cu vin alb, ascultând Nocturnele lui Chopin, având alături doar Zâmbetul. Bine ai revenit sănătos, Dane! 🙂

Ș(o)apte

Pornesc hotărâtă să pun capăt stării anapoda care mă prinsese în mreje cu ceva vreme în urmă. Rememorez întâmplările din Miercurea ce pe-aici s-a împământenit a fi Fără Cuvinte. Cea din viața reală mi-a fost Cu zâmbet de speranță. A fost suficient doar să aud de la celălalt capăt Am obținut acordul din ambele părți, acum am nevoie doar de confirmarea ta…  Apoi zilele ce au urmat au fost pastelate cu surprize plăcute. Chestii care merită împărtășite unui duhovnic drag…

Șapte pași – atât mă despart de-o-mbrățișare sinceră și caldă… de cuvinte doar insinuate de o curgere lină și constantă. Realizez că reproșurile sunt mascate doar de impresii gen rece ca gheața sau sărat precum marea… Sarea o pun eu uneori. Răceala e poate tot din vina mea, fiindcă mă simte când nu vreau să zăbovesc… Mă-ntreb de mă-nțelege?!

Fac pașii cu graba dependentului de viciu. Știu că e locul unde-mi pot lăsa gândurile în voie. Amalgamul de cuvinte care se rostogolesc fără teama de a fi stăvilite nu mai au răbdare. Se topesc într-un imperativ Mai repede! care mă face să zâmbesc! Șapte pași îi faci într-o clipă, ce-atâta grabă?

Mă simte… Mă știe poate cel mai bine… Mă-nvăluie cald și așteaptă… de fiecare dată cu aceeași răbdare ce contrastează cu năvala gândurilor ce-mi pornesc de la un Spui? abia șoptit.

Și-i spun …de miercuri știu că Bunul mă iubește! Ei, nu râde, știu ce spun doar! Miercuri, Joi, Vineri, Azi – astea-s dovezi clare! Păi cine crezi că m-a ajutat? 🙄 Nu chicoti! Am isprăvit toate-toate! Pot dovedi orice, dar n-are rost să-ți cer să vii să vezi – știu că nu poți… Mai bine nu spuneam…

Liniștea de dinaintea plecării seamănă picuri de tristețe ce preced doar alți șapte pași. Dar înainte de a-i face – fără grabă de data asta – ceva mă-ndeamnă să-i spun

O să revin, să știi… Te iubesc, Apă!big hug

Gând în Gând

Știu, poate părea ciudat – lumea scrie frumos despre Sărbătoarea Națională, iar mie îmi zburdă prin minte o analogie bizară. Nah, fiecare cu piticii stolul gândurile lui…

Cred că am mai scăpat pe ici – pe colo că atunci când intru în contact cu Apa îmi vin fel de fel de idei în vizită, care mai de care mai năstrușnice. De data asta-mi spălam ceașca de cafea. Și nu știu de ce, dar mi s-a făcut dor de vocea lui Adrian Pintea pe care muultă vreme din… naivitate – ca să nu spun neștiință 😳 – i-o atribuiam lui Mircea Cărtărescu. Așa-mi închipuiam eu că trebuia să fie vocea celui de-a iscat așa rânduri frumoase… 🙂

Nu mai verific, dar cred că anul trecut o asemănam pe România cu o fată frumoasă, dar oropsită de soartă. Și de aici a pornit gândul….

E Ziua României, nu? Câți, oare, o iubesc cu-adevărat? Câți, oare, au expus-o și au compromis-o, ca mai apoi să o caute, să o sărute pe obraji, scornind cuvinte frumos meșteșugite doar ca să obțină ceea ce-și doresc și-apoi s-o arunce iar în negura obscurității? Și e vreunul căruia să-i fi refuzat ea bucuria de a fi Acolo la nevoie? Prea seamănă România noastră cu o Femeie…

Avem o țară frumoasă, nu? Mai trebuie doar să învățăm să o prețuim zi de zi, nu doar o dată în an. Cu atitudine. Cu un NU spus celor ce-și bat joc de darurile cu care a fost înzestrată. Că-i mare păcat să se aleagă praful de ea… Și merită și ea să-i înflorească zâmbetul, nu? 🙂

Revelație

(numai bună pentru o Luni Dimineață! :wink:)

Nu știu cum e la voi, dar pe mine tare mă mai inspiră Apa… Mai ales Apa de la Duș! Îmi dă ba idei din cele mai năstrușnice, de mă bușește râsul și umplu de veselie Baia, ba soluții salvatoare pentru situații ce altminteri îmi păreau Clar fără ieșire!, ba revelații extraordinare! 😎

Week-end-ul ăsta am fost puțintel confuză și-un picuț posomorâtă. Eh, se mai întâmplă și pe la case mai mari, stați liniștiți! Cel mai rău a fost duminică dimineață la trezire. Vânătaia de la genunchiul stâng striga Doareee! Julitura de pe gamba dreaptă m-a atenționat că am deranjat-o când am atins-o de cearceaf, iar umărul drept cârcotea că se vrea masat… Prea multe deodată! Am gândit o clipă să dau în scris explicația cerută pentru neprezentarea la mare, dar mi-am zis că asta n-o să mă scape de blestemul ce se abătuse pe căpșorul meu cel nevinovat altminteri. Așa că am preferat să derulez în minte de unde-mi pornise necazul… 😐

Vineri pe la amiază m-a necăjit Biroul.  El a fost primul. Cred că de necaz că-l părăsesc pentru mai mult de două zile a găsit de cuviință să-mi lase plocon o julitură. Cadou admirat pe-ndelete acasă, când am decis că toți, dar toți blugii mei trebuie să intre la apă. Și ca să nu se certe între ei am hotărât să îi amestec printre draperii. Buuun! Am eliberat eu toate cele de pe Măsuța pe care tronează laptopul și alte cele trebuitoare la nevoie și am luat-o drept ajutor de nădejde la coborâtul draperiilor. Ce-o fi fost în mintea ei eu n-am de unde să știu! La prima coborâre a stat cuminte, dar la a doua… ei, mi-am zis că poate nu i-o fi plăcut călcătura mea, că mi-a prins genunchiul drept pe lateral și mi-a lăsat mândrețe de vânătaie. Și nu mai zic cum m-a duruuuut! Cine să bănuiască o Măsuță atât de mică de-o răutate așa de mare?! 🙄

Colac peste pupăză, m-a apucat hărnicia! Am făcut curat, dar nu se făcea să umblu noaptea teleleu prin curtea căminului, să-mi aud alte cele! Așa că am dus sacul cu gunoi sâmbătă dimineață imediat ce-am făcut ochi… Ufff, mi-am zis că nu m-o vedea nimeni, că n-o sări în ochi nici vânătaia de se colora, nici julitura ce se conturase în dreptunghi de 2/1 cm. Da de unde! Cum am dat binețe portarului, cum a căscat ochii la ele, de parcă aveau magnet… De la fotbal mi se trag! 😀 i-am zis și am ieșit în trombă. Portarii ăștia pe toate vor să le știe! De parcă n-ar fi putut și el să admire florile de pe rochia mea cea roșie de casă… 😐

Cum mi s-au uscat blugii, cum m-am pregătit de ducă! Eram deja presată de fiică-mea, care mă sunase de două ori să mă întrebe Ai ajuns la Carrefour? 😕 N-ajunsesem, că eu nici măcar pe ușă nu ieșisem. Ei, Ușa asta mi-a lovit umărul drept! Aici nici n-am știut de ce i-o fi cășunat pe mine, că nu-i făcusem decât s-o ating la deschidere și să bag cheia în broască… Altă răutate! 👿

Duminică am stat cumințică, am oblojit plocoanele cum m-am priceput mai bine și-am reflectat. Nu-mi ieșea la socoteală – de ce să mă chinuie toate astea așa? Că eu am grijă și de Masă, și de Ușă, și de Birou… am ajuns dar la concluzia că e blestem de la mal de mare, că prea se lega supărarea cuiva de belelele ce se abătuseră peste mine… Asta până la vremea Dușului prelungit, când Faianța mi-a sărutat cu foc și prelung palma mâinii stângi, în semn că nu vrea să lase neam Podeaua să mă îmbrățișeze! Și atunci am avut revelația! 💡

Păi degeaba mi-s eu frumoasă, deșteaptă și devreme-acasă? Mă iubește Biroul, Măsuța, Ușa, Faianța și Podeaua, mă iubește toată lumea de mă știe (ei bine, fie, mai puțin o duzină de oameni :oops:), dar mai presus de toate mă iubește Casa mea! Uite-așa m-a năpădit zâmbetul iar și mi-a venit să îi cânt un cântec de drag Casei. Cam așa… 🙂

Ei, uite-așa-mi încep eu Lunea cu voioșie! Sper să fie molipsitoare și să călcați cu dreptul în săptămâna asta ce s-a ițit numai ce! 🙂

Ca de Rusalii…

Așa-mi trebuie! Da’ cine – Doamne, iartă-mă! – altul decât Aghiuță mi-o fi dat ghes să-mi las bunătate de liniște și să mă mai capăt cu încă un gând de amărăciune, bașca și cu dorința arzătoare să treacă într-o clipită doi ani și să-mi iau zborul hăăăăt-departe, peste Ocean?! Zațul din ceașcă putea clar să mai aștepte întânirea cu șuvoiul de apă…

Ete cu gândul ăsta m-am întors în cameră și am răsucit cheia în broască, fix cât să măresc distanța dintre mine și malițiozitatea de la capătul culoarului!

Când ieșisem din cameră, având în mână doar ceașca de cafea, eram tare bine dispusă – chicoteam la gândul că voi scrie azi ceva mai vesel, care să ridice măcar un colț al gurii în semn de zâmbet! Că tare-mi mai place să văd oamenii zâmbind frumos!

Pornise cam așa…

Dis-de-dimineață (și aici mi-s subiectivă – vorbesc de dimineața mea, aceea din zilele de sărbătoare legală, care începe undeva după 11,00 a.m. musai! 😳 ), după cotidianul ritual de trezire, cu cafeaua de-a dreapta și laptopul în față, am purces la scotocirea prin recipientul numit Inbox. Dacă nu fac trebușoara asta la vreme, m-am ars! Azi pliculețul m-a avertizat că am doar 96 unread… Nu-i bine, dar nici rău – am avut perioade mai urâte, când treceau de 296!

De nevoie, am învățat că în cazurile de genul ăsta mi-i de ajutor sort by sender – le iau frumușel în ordine crescătoare, cu răbdare asezonată cu tutun. Mi-am dat seama că ziua-mi va fi tare făinuță după primul mesaj deschis – mai era pe lumea asta un altul de se trezise tare-tare târziu! Iar eu mi-eram mai norocoasă decât el – mahmureala de care vorbea îmi era lăsată în urmă rău de tot în timp! Lăsată, nu uitată, că-i memorabilă trezirea cu sentimentul de… brrrr de după Festivalul Berii!

Ducă-se… hai înapoi la povestioară, că-i mai indicat așa!

Și cum citeam eu despre istețime, mustățile lui Stalin, o EA și strategii de cucerire, mintea asta a mea de-mi joacă feste – care mai de care mai năstrușnice – a luat-o înainte rău de de tot pe arătură, a conturat furăciuni și a iscat un pisoi… 🙂

He he… târziu a venit și imaginea de însoțea cuvintele și-a meritat să aștept, zău! Un ghemotoc de blană mic-mic, zgribulit și înfoiat! Asta mi-a amintit de puiul de mâță care-ntr-un viitor apropiat o să-mi inspecteze camera în stilul caracteristic pisicesc. Și care – firește! – o să-mi escaladeze draperiile, altfel cum ?! Că doar nu s-o lăsa el mai prejos decât restul neamurilor! 😀

Mi-s pregătită pentru asta, pe cuvânt! Am așa o… indulgență amestecată cu acceptarea perspectivei harababurii provocate de curiozitatea mâței mele. Mâță sau motănel… la capitolul ăsta am zis precum o viitoare mămică aflată pe ultima sută de metri de așteptare, care a refuzat la ecografie să afle care va fi sexul puiului ei – Fie ce-o vrea bunul Dumnezeu, numai sănătos să-l am!  🙂

Ei, nu înseamnă că nu mi-l închipui… am avut cândva năzdrăvani de felul ăsta doar…

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu știu cum o fi pictat puiuțul ăsta cel nou… Poate-o fi chiar gri-petrol, cu ochi galben-chihlimbar – așa, ca zăpăceala de motănel ce-a dat gata la amiază toaaată conserva de sardine pe care am pus-o la bătaie cu tot dragul. Hoțoman, deh! De mâncat – a mâncat, dar n-a vrut neam să dea lăbuța prietenește cu mine! Și nici să mă lase să-l mângâi pe creștet… Eh, un pic de încredere a căpătat el în mine, altminteri n-ar fi cutezat să vină pâș-pâș la nici un metru în spatele meu. O fi simțit el că nu am nimic de ascuns și că intențiile-mi sunt curate, spre deosebire de cele ale altor câțiva semeni de-ai mei ce mișună prin preajmă…

Mi-am amintit de el și-am tras o fugă până la fereastră – e tot sub vișini și-i pus pe joacă! Am spus încetișor pis-pis – a ciulit urechile, m-a fixat prin plasă câteva clipe, apoi și-a văzut de ale lui chestii pisicești… 😆

Mi-am făcut plan de bătaie – de nu și-o lua lumea în cap să plece pe coclauri, îl tratez mai pe seară și cu un iaurt grecesc – am eu așa un sentiment că trebuie să-i placă și lui, nu numai mie… Și mai știi? Poate-i fac rost de tovarăș de joacă …Pufoșeniei. O să-i spun așa până i-oi găsi un nume pe măsură năzdrăvăniei de-o tot aștept de ceva vreme… 😉

De dor…

Am sperat că Apa o să-mi șteargă Dorul cuibărit în pori… Se pripășise așa, într-o doară, iscat de câteva imagini trimise cu drag de Cineva de-Acasă. Același Cineva care-mi spusese că

În pribegie ajungi să duci dorul și pietrei de care te-ai împiedicat odată, demult, pe meleagurile-ți natale

N-am vrut să cred atunci…

Florile… Florile mereu m-au făcut să zâmbesc – fiecare floare primită, aievea sau doar virtual, am privit-o ca pe un gând frumos materializat într-un gest. Și de fiecare dată am spus Mulțumesc! cu licăriri de perle în priviri…

Fotografiați în față la Jean Bart Tulcea…

Atât mi-a scris, nimic mai mult… apoi au sosit ele – Florile stropite cu praf de dor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Știu, fiecare Întoarce-te acasă! e spus din inimă… Rostit sau doar trimis muțește pe calea gândului, îndemnul ăsta mă face uneori să vreau să mă întorc din drum – mă răscolesc amintirile locurilor atât de dragi acum, pe cât de bine știute erau atunci când am decis să plec. Zâmbesc trist fără să vreau și-mi spun

E firesc să mă cuprindă nostalgiile și să mă zăpăcească asemeni unui amețitor Joc al Ielelor…

… de n-aș simți așa, n-aș avea Suflet!