Arhive etichetă: arici

Abis

Desktop-3D-Wallpapers

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…

My Sister’s Keeper

De obicei vorbesc mult. Nu e o calitate, mai repede aș spune că e un mod de apărare în fața ariciului din mine. Dar sunt și momente în care cuvintele mi se termină brusc. Când mă impresionează un gest, o atitudine, o situație sau o persoană. Atunci chiar mă simt Altfel. Prinsă în altă dimensiune, unde Vorbele nu își au rostul, se condensează și tind către 0. Ar fi inutile oricum, ar altera frumusețea clipei…

Mi se mai întâmplă să mă blochez când văd un film. Sunt îndeajuns de sensibilă încât să mă emoționeze o poveste, fie ea și fictivă. E tot o posibilă părticică de viață…

My Sister’s Keeper m-a pus pe gânduri, mi-a trimis inima în multe direcții. Contradictorii. Instantaneu. Iar la sfârșit mi-am amintit pentru a nu știu câta oară că nimic nu e întâmplător, că fiecare întâlnire pe care ți-o programează Viața are un rost aparte… 🙂