Arhive etichetă: București

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Inside

( nevoie acută de alb ➡ )

Asociez Bucureștiul mizeriei… știu că e nedrept pentru el, dar de anul trecut asta înseamnă orașul ăsta pentru mine. Minciuni, ipocrizie, manipulare, caractere mizerabile, însingurare, gri… :mrgreen:

Toate astea converg spre Nevoia de alb

Vreau adevăr, onestitate, spirit de echipă, oameni frumoși sufletește, simplitate, joc de lumini pe un spațiu imaculat … Vreau Aurora Boreală! Vreau prea mult? 😳

Vreau… vreau… vreau… Așa-mi încep săptămâna cea nouă! Până atunci vă las în dar un arc de cerc din Curcubeu… 🙂

Bun îi vinul…

Urmează Mare Petrecere azi, nu?! Flori, prieteni, baloane, carusel, mașinuțe, îmbulzeală pe faleză, brățări fluorescente, popcorn, mici, bere ( 😳 iar bere??? :mrgreen:) – haos într-un cuvânt! Ei, dacă eram la Tulcea știu că mă trezeam cu un telefon din partea Ramonei, cu îndemnul aparent fără drept la replică Hai, fată! Ce faci, aștepți invitație specială să vii?! 😀

Uite că de data asta nu vin, fată! Fac o plimbare prin Bucureștiul de odinioară… M-a tras deoparte Maria Tănase și m-a convins să gust puțin – adio, bere! că bun îi vinul ghiurghiuliu! 😉

Promit să nu mi se urce la cap vinișorul… o să beau cu măsură – să nu mi se împleticească limba, că-i rost de urat numai de bine celor patronați de Sfânta Marie! Să vă fie ziua asta Specială! 🙂 🙂 🙂

Bucurie (2 x 1/2)

(…Bucuria mea – Necazul lui Otto…)

Altă insomnie – de data asta de bucurie și-un pic de grijă, recunosc. Dar a meritat și va merita oricând – acum, când îmi știu zăpăceala de fată pornită în fine pe drumul Bucureștiului sunt fericită peste poate! Dar nu pot să dorm, iar am gânduri…

Trăznita de fiică-mea nu poate fără OTTO al ei!

El nu e complet fără EA!

E ca și cum îl lași în beznă, dacă îl privezi de prezența ei…

Două jumătăți

Știu, măi Otto, e curată ticăloșie!

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Future Proche

Fragil

Fee … Mi-ar fi plăcut să ajung zilele astea la Brașov… la Târgul de Carte și Muzică, firește! Că-i eveniment mare împărțirea scrisorelelor printre pământeni! 🙂

Știi tu de câte ori a fost orașul ăsta trecut pe Wish List? Prima dată am aterizat la Bușteni… știu, am fost pe-aproape! N-am disperat – mi-am zis Data viitoare sigur ajung! N-a fost să fie nici o altă dată viitoare de atunci – mereu a apărut altceva și am amânat.

Acum eram pornită pe ducă… dar e un ceva care îmi pune mereu piedică… Timpul. Pot să fiu un pic ironică? Pe când mai toți cârcotesc, spunând că nu au viitor, al meu future proche e omiprezent. M-ar părui, de-ar ști ei pe unde e dosit viitorul ăsta! 😉

În fine, firește că scrisorica asta a mea are un rost. Seamănă cumva cu scrisoarea către Moș Crăciun. Adică, transmite o mare rugăminte – nu vreau decât o carte, Zănă! Cu semnătura Dinei. Pusă deoparte până ajung la Brașov.

În fond, nu e așa de departe, e doar la o aruncătură de băț de București! 🙂

Merită?

Și o să ajung iar la București…

Paradoxal, dar este locul de care am fugit ani de zile, refuzând cu încăpățânare de fiecare dată să aleg capitala ca fiind Acasă. Când ar fi trebuit să o aleg în calitate de locație a centrului universitar… sau să-mi urmez sentimentele… Poate felul în care s-a încercat forțarea mâinii în direcția asta și-a pus amprenta și a urmat negația vehementă. Oricum, nu mai contează – se zice că de ce ți-e frică, nu scapi! 😀

Culmea e că acum am entuziasm. Și îmi doresc să ajung acolo pentru simplul fapt că aș putea face o faptă bună. Azi așa am simțit. Bucurie la celălalt capăt al firului că vin. Bucuria că nu am refuzat să mă înham la munca de Sisif. Pentru că până la urmă asta e o fațetă a contabilității. Oricărui viitor contabil ar trebui să i se spună din capul locului în ce se bagă când pornește pe drumul ăsta…

Pe de altă parte, plecarea asta la București o văd ca pe un fel de evadare din monotonie. Din rutina zilnică actuală pe care nu o mai vreau. Un fel de verificare a vocației. Pentru că la un moment dat am ales să renunț la contabilitate, dar undeva tot am avut impulsul să mă întorc, oricât de puternică mi-a fost motivația.

Dacă va merita sau nu, o să aflu… 🙂