Arhive etichetă: bucurie

[…] ca un fel de compensație […]

Mi-e încă viu în amintire felul în care uneori, la ceas de seară sau amiază, Bunica deschidea Biblia. În ochii Copilului de atunci toate se petreceau ca într-un ritual. Mai întâi luarea Cărții de pe polița pe care odihnea. Era o grijă aparte, o delicatețe asemănătoare cu aceea pe care ți-o insuflă îmbăierea bebelușilor. Mai era și smerenia. Și lumina aparte din priviri când, înainte de deschidere, desena semnul crucii peste carte. Fără nici cea mai mică urmă de grabă. Orice-aș fi făcut în momentul acela lua sfârșit. Mă fascina felul în care Bunica șoptea cuvintele pe care abia le intuiam. Poate și pentru că, oricât aș fi ciulit urechea, tot nu reușeam să le deslușesc înțelesul. Îmi părea doar că e ca o vrajă spusă întru cumințirea mea. Cred că Bunicii îi plăcea asta. Și mai cred că o amuza felul în care, cu ochi mari și rotunzi, îi așteptam zâmbetul de după lecturarea pasajelor alese – zicea ea – de Cel de Sus. Niciodată aceleași poate… Nu știu ce citea, dar de fiecare dată clipa-mi de cumințire mi-era răsplătită cu o mângâiere pe creștet. Și-o învăluire caldă pornită din albastrul blând al privirii…

Am și eu impulsul deschiderii Cărții. Aleatoriu. Așa îmi place să zic, deși știu că nimic nu e întâmplător și că toate au o noimă. Parte din cauza scepticismului, parte din cauză că încă mai am obiceiul sumețirii în fața Bunului, n-am Biblie. Cred că îmi iartă asta. Așa cum cred că zâmbește de fiecare dată când regret că nu m-am învrednicit măcar să mi-o cumpăr. Carte de căpătâi, deocamdată, mi-e Ispita de a exista. Ieri, de exemplu, am deschis-o la

„O națiune care începe să apună regresează în toate planurile. Orice degradare individuală sau națională, observa Joseph de Maistre, este prompt anunțată de o degradare, riguros proporțională, a limbajului. Scăderile ni se resfrâng asupra scrisului, cât privește o națiune, instinctul ei, din ce în ce mai șovăielnic, o târăște într-o incertitudine la fel de evidentă în toate domeniile.”

M-am întrebat dacă are vreo legătură cu tăcerile mele… Dacă sunt semn de regres sau doar dorința de a-mi petrece mai mult timpul în real. De la o vreme mă încăpățânez să împart și să adun amintiri frumoase. Reale. Crâmpeie de bucurie, imagini de așezat peste zile mai puțin însorite, poate… Nu știu încă să definesc impulsul, dar îi dau curs. Fără ispita de a-l reprima…

Compensație

Fără doar și poate…

… m-aș putea împăca cu gândul că e posibil să-mi fie dat să nu mai revăd nicicând o anumită persoană. Găsesc că e cumva firesc. Oamenii vin și pleacă. Azi îmi spun că oamenii seamănă cu vântul

Nefiresc mi-ar părea să-mi fie interzisă bucuria lucrurilor simple. Să nu-mi pot clăti privirea-n azuriu. Să-mi lipsească albul pufoșeniilor în care-mi ascund sau care-mi iscă gânduri năstrușnice. Să tânjesc după verdele crud al ierbii abia încolțite. Să nu-mi fie dat să revăd Primul zâmbet al Primăverii…

Primul zâmbet al Primăverii

…ar fi ca un sfârșit, ca și cum mi s-ar interzice să zâmbesc…

Ronțăitul poate dăuna sănătății, zău!

Din start spun că nu mi-s o ființă meschină. Mai repede practică decât cumpătată, bucuroasă că zgârcenia încă n-a reușit să mă acapareze, încerc să împac și capra, și varza. Sigur, s-ar putea spune că mi-s recalcitrantă. Mai ales când mi se pune pata și refuz să mai cumpăr chestii care-mi provoacă alergii. 🙄

Până mai acum ceva vreme mi-erau dragi Covrigeii cu tărâțe. Ronțăiam cumpătat și întindeam punga cu generozitate prin cam toate punctele cardinale-n care-mi identificam semenii. Luau oamenii, că nu puteau face față generozității (?!) gestului și nici fețișoarei mele care exprima clar dezamăgirea când întâmpina vreo cât de mică dâră de refuz. Deh, n-am leac, trebuie să împărtășesc lumii micile-mi bucurii, fie ele chiar și gastronomice… Și-mi rămâneau bucurie probabil și-acum de nu mă lipeam de un scărpinici urâcios, care intuiesc eu că lipea zâmbete care mai de care mai… cu moț de fiecare dată când ieșeam din raza vizuală a martorilor. Am dat vina ba pe mâncarea de la cantină, ba pe căldura din birou, ba pe detergent, ba chiar și pe bietul Cocolino – celebrul antidot al Viagrăi… Realizez că mi-am scrijelit pe răboj cam multe păcate și pe calea asta îl rog pe Bunul – cât de frumos pot eu – să mi le șteargă până nu-mi dau obștescul sfârșit sfâșiată de rușine. 😐

Ei, toate astea s-au întâmplat până mi-a venit ideea să-mi arunc privirea peste eticheta Covrigeilor cu tărâțe și să mă dumiresc într-un final cui ar trebui să-i mulțumesc pentru frenezia scărpiniciului. E524! 😯 M-au trecut toate apele și mi-a dispărut ca spălată cu leșie toată pofta de covrigei! Nu-i corect... probabil așa ar spune producătorul de-ar da cu ochii de rândurile mele. Posibil, dar nici mie nu mi se pare firesc să tac și să țin numai pentru mine ce-am aflat, eventual să las vreun alt amator să simtă pe pielea-i beneficiul minunatului aditiv.

Acum… eu m-am cam lecuit de ronțăit. E drept, mă-ncearcă un pic părerea de rău pentru tanti vânzătoarea care mă privește cumva chiorâș că nu-i mai fac vânzare și-i rămâne pe stoc marfa, dar ce să-i fac? O las pe ea să țină cu producătorul – eu de vreo săptămână știu clar că țin cu ursu’ de la Bușteni! 😉

Mai aproape de Lumea Ursului

Azi am deșertat sacul, așa că pot lăsa la vedere zâmbetul care mi-a revenit – cald și luminos, numai bun de colorat o altă zi de joi… 🙂

 

Oameni și Frunze

Parafrazându-l pe unul dintre cei mai vechi și mai buni prieteni (încă), de la o vreme am devenit al naibii de selectivă… Deocamdată nu văd nimic rău în asta. Din contră – decât să mă știu în mijlocul unei adunături de lingușitori interesați de te miri ce avantaje, mai bine de una singură! E drept, n-am stofă de pustnic și deseori mi se face un dor nebun de ființe dragi aflate la îndeajuns de mare distanță încât să nu le pot vedea fix când poftesc – e cumva un dezavantaj, dar îmi repet (nici eu nu mai știu pentru a câta oară) că asta mă face să prețuiesc apropierea la vremea potrivită. party

Am știut întotdeauna și încă știu să mă bucur de oamenii dragi sufletului meu. În felul meu, e drept… Cred că fiecare are un fel aparte de a fi, de a trăi, simți și gândi. Ține, zic eu, de perspectiva pe care o ai asupra vieții. Sâmbătă m-a făcut fiică-mea să râd când mi-a spus Aș vrea să fiu mereu tânără, pâââână o să mă plictisesc… Apoi mi-ar plăcea să fiu bunicuță cu muuulți nepoți… Pe care să îi terorizez! big grin Asta pe la a patra rulare a

Îi observasem fără să vreau reacțiile… de la prima la a doua vizionare entuziasmul îi crescuse exponențial, la a treia deja mă tot atenționa să fiu atentă la… și la… și la… Îmi place Beyonce, are o voce faină, care sună superb live  thumbs up

Mi-a atras atenția însă altceva… Imaginile ce se derulau pe fundal! Crâmpeie de viață frumoasă, trăite alături de un om care se vede treaba că o iubește și o susține. Asta e important, nu? Dragul celui de care îți e drag. Reciprocitatea asta naște bucuria și zâmbetul care ne păstrează mereu tineri…

Astă seară, revăzând videoclipul, mi-am dorit ca în lumea asta, în care tristețea transformă oamenii în frunze-ngălbenite înainte de vreme, să i se-mplinească parțial dorința zăpăcitei de fiică-mea. Adică… să fie mereu tânără, chiar și atunci când va fi bunicuță. Ca să scape bieții nepoței de teroare. hee hee

Iar vouă… Pentru voi descompun tristețea frunzelor coborâte fără de voie pe aleile măturate de toamnă în galben și verde  – un dar cuminte pentru o zi de miercuri scăldată în lumina tăcerii… happy good luck

Impuls

Doar privirea ta e unica reflexie a frumuseții mele. Cuvintele n-ar putea-o defini, sunt prea fade, prea sărace, prea… Cuvintele ar denatura-o…

Ochii tăi au învățat să-mi culeagă frumusețea răbdători, cu sete, cu sârg, fărâmă cu fărâmă în fiecare detaliu. Doar ochii tăi știu să o așeze în mănunchi de zâmbet pe care apoi să mi-l ofere din depărtare, indiferent de-i zi sau noapte.

ReflexiiDe fiecare dată mă uimesc ochii tăi… Mă privesc în oglindă și cu mirare descopăr acel ceva nou prins în mănunchi.

Și nu știu, chiar nu știu care să-mi fie prima reacție…  Tristețea indusă de sentimentul propriei orbiri? Bucuria de a mă fi redescoperit?! …și-atunci, din simplu impuls, doar zâmbesc…

Sursa foto

Direcții

Surâs   Motto

Este suficient un surâs al vieţii  pentru ca totul să recapete sens…

Constantin Noica

1987 – Promisiunea e sfântă. Când promiți ceva cuiva îi dăruiești o speranță. Când ai grijă să-ți îndeplinești promisiunea, sădești bucurie și încredere!

2013 – Promisiunea e o pacoste, D! Veritabil Călcâi al lui Ahile pentru cel care o face. N-are sens să-ți dărâmi lumea pentru a o clădi pe-a altcuiva…

2014 – Ce-ar fi dacă am creiona Promisiunea doar ca pe un simplu surâs al vieții? 🙂

Impardonabil

Pfiuuu, iar am comis-o! Și n-a fost cu intenție… doar că n-am putut să mă abțin și pace! Mdea, ăsta e cusurul meublushing

M-am trezit dimineață cu un chef nebun de gătit. Din vreme în vreme înveselesc Bucătăria cu prezența-mi pitorească. Și-i împrumut culoare din belșug cu rochia-mi roșie cu floricele. Dacă era vineri, scriam Jurnalul. Așa… doar consemnez cum am mai vrăjit eu Bucătăria.

Buuun! Pentru că tot eram plină de elan muncitoresc am pândit-o pe fosta colegă de birou. Am speriat-o cu un Bau! și-ntre două guri de cafea și-un fum de țigară am întrebat-o Ce zici de-o ciorbă de burtă? batting eyelashes Și cum n-a avut nimicuța împotrivă… m-am pus pe cale spre magazin după cele trebuitoare. Cineva tre’ să facă piața și duminică, nu?

La întoarcere, mă sună o prietenă să afle dacă mi-s încă întreagă, să știe ce mai fac… chestii de-astea, ca-ntre fete! Și-mi dă ghes Bunul să-i zic și de proiectul meu. Fată, fie-ți milă de mine și nu-mi strica ziua de plajă! Că de-o săptămână visez să stau despuiată toată ziulica pe plajă. Nu fi știi tu cum! timeout

Mdea… fiindcă prietenul la nevoie se cunoaște am ajuns acasă și am tras de timp cât am putut. Cu mare părere de rău, dar ce să fac? Am pus vinete la aburi – că asta cică nu se numește gătit – am făcut un mujdei de usturoi cu iaurt și smântână, am tăiat roșii și-am făcut un tortuleț a la Ana. Cam așa…

Am blurat imaginea de necaz… că-ntre timp m-a sunat Prietena și m-a luat cam pe ocolite cu-ntrebarea Fată, sper că n-ai stat nemâncată până acum. Ia zi, ce-ai băgat la ghiozdănel? Când i-am zis ce-am mâncat s-a oțărât la mine cu un Ei, parcă-ți stătea în gât brânza de capră cu roșii… Cum spuneam – prietenul la nevoie se cunoaște. De prietene nu se pomenește cuvințel. d'oh

Totuși îi dau picul de dreptate și n-o șterg din lista de prieteni pe motiv c-ar fi în stare să mă pună să mănânc doar uscături. Partea proastă e că, mai nou, de fiecare dată când gătesc se-ntâmplă ceva. Natura se dă de-a berbeleacu’ în cinstea evenimentului. Bine că n-am Oceanu’ la doi pași, că mă ploconea cu vreun tsunami de toată frumusețea! I don't wanna see

Acum mi-e ciorba pe foc și-afară o cam pune de-o furtună. S-a hărnicit și nea’ Ilie iar și-mi bubuie în urechi tunetele ‘mnealui. Da’ nu mă las eu speriată de hărmălaia lui și nu-i fac hatârul să-nchid fereastra. E răcoare și mi-e bine așa, Sfinte! Ce-ți veni să-mi agasezi urechile?

Mă uit cum plouă și parcă mi se strânge sufletul. Sper să fi ajuns pe vreme bună acasă prietena asta a mea… Prefer să-mi zâmbească, așa cum poate o să zâmbiți și voi, nu s-arunce cu roșii stricate după mine. Că-i musai să ne fie săptămâna cea nouă adunătură de bucurie, nu? happy rose good luck

Aștept…

 Deschide-mi, Suflete, că uite – ți-am adus Ceva!

CuloareAr merita să vezi ce am furat azi de la Ea… Mi-am spus că, orice-ar fi, se cuvenea să îți aduc măcar o floare. N-am avut vreme, dar în semn de drag eu ți-am adus Culoare… De ce n-ai vrea s-o vezi? Mai vrei dovezi de împăcare? Te-ai pierde-n zâmbete…

Tu, Suflete, m-auzi?

Nu știu de ce-ți vorbesc în șoaptă…  M-am săturat să mă tot uzi cu boabe reci. Mă doare judecata dreaptă a Ei. Nici Conștiința nu mă iartă… Totuna mi-e, gândească ce-or vrea deci! Tot ce-mi doresc e să-mi deschizi și-n voie să-ți vorbesc…

Ascultă, Suflete!

Mi-am amintit din întâmplare că tot ce-i mai de preț în lume-i armonia. Fă-mi bucuria, dă-mi iertare! Să se încheie-odată nebunia, c-au tot trecut și asfințituri, și apusuri de când ne pierdem în răspunsuri. De când și Ea, și Conștiința mă dojenesc și-mi bat obrazul cum că-mi doresc doar pentru mine ridicare… Și nu e drept – m-auzi? – nu-i drept! Și n-am răbdare, dar aștept…

Dormi, Suflete?

SemnEști ostenit? Mi-s obosită până peste poate și eu să port războiul greu. Vreau liniște-n Cetate, așa că-ncearcă azi să iei aminte să-mi fii drept. N-ar fi cuminte pace să ne fie? Dă-mi semn… Chiar de ești zăvorât îți las răvașul și-adaug doar atât – Răspuns aștept

Tu, Suflete, ghici-vei din cerneală și condei c-aste cuvinte sunt așternute chiar de biata Minte?

Să fie… Chef!

Dimineața asta a mea originală mi-a fost stropită la prima oră cu Pălincă de la Petru…

Nuuuu, nu mi-s Bursucel Ba(c)hic azi, dar la o aniversare nu se face să fii scorțos și să te cotești! La așa eveniment se cuvine să chefuiești, să te veselești și să onorezi cinstita adunare. Zic și eu… whistling

Azi mi-e veselia în cascadă. Cam așa…

Hai, nu dați ochii roată la 360 grade… Mi s-a făcut dor și poftă de Mozart. Și – pe cuvânt – nu mi se trage de la pălincă! I don't wanna see

Și-ar mai fi ceva – până nu mă amețește complet muzica zic

La mulți ani Petrilor, Petruțelor și Pavelilor! Să vă fie ziua cascadă de bucurie!  happy good luck rose big hug

Și nu în ultimul rând lui Paul party

Puterea Obișnuinței…

Motto:

 

Obișnuința asta e ca un laitmotiv. Sub imperiul ei zâmbesc. În n moduri, funcție de factorul generator…

Zâmbesc nostalgic la amintirea Bursucelului de anul trecut. El avea vreme pe atunci. Îi intrase în obișnuință să hoinărească în voie… Cel de anul ăsta e cam buimac. Mai că-mi vine să-l trimit la sală să-și recapete condiția fizică. Păi cum altfel?! Pare că-i e din ce în ce mai anevoie să țopăie și să tropăie prin curți virtuale. Ceva îmi spune că e posibil să-și fi agățat tonusul prin vreo șipcă de gard mai șireată. Scuză, ne-scuză, dar asta nu prea-l scutește deloc de acuza delăsării… Și cum nu mă lasă sufletul să-l știu așa, îi dau un bobârnac și-l trec pe program de reeducare. Asta ca să-l scutesc de reproșuri, firește! winking

Mai devreme am zâmbit încurcată – 8 apeluri ratate și un e-mail cu tentă de îngrijorare. Toate astea generate de un somn de amiază prelungit până după miezul nopții. Știu, tot puterea obișnuinței le-a generat… temerea că e un ceva în dezordine cu tăcerea mea. Apoi, iar e drept, era plauzbilă și explicația Credeam că ți-ai pierdut iar telefonul… Zâmbesc la gândul că Ei da, n-ar fi fost prima dată. Poate nici ultima. Am mai pățit rușinea de a fi cu capul în nori, iar legea care instituie obligativitatea achitării taxei pe prostie încă nu s-a abrogat. don't tell anyone

Și uite că iar zâmbesc. Insinuarea ideii de telefon pierdut mi-a amintit de Tulcea. De data asta e zâmbetul de zile mari, iscat de perspectiva a două mânuțe mici-mici de tot. Și de gângurit de pui. Ehe! Mereu m-am întrebat când Ale era bebe Ce-o vrea să-mi zică Puiul ăsta când îmi rostogolește sunetele așa frumos? N-am aflat răspunsul… și-aș pune pariu că nu mi-s singura cu dilema lăsată într-o veșnică așteptare. Mă consolez cu gândul că Unele întrebări nu-și vor găsi poate niciodată răspunsul. Misterul își are farmecul lui aparte…  Totuși asta nu mă împiedică nici acum să sper că odată și odată se va inventa și Dicționarul explicativ al Limbii Bebelușilor. daydreaming

În treacăt am privit ceasul și am zâmbit amuzată. Era 5,00. Prin fereastra lăsată întredeschisă mi-am auzit mierlele și mi-am zis că e vremea să le las trilul să-mi intre în voie în cameră. Mă umflu eu în pene că-s mierlele mele, dar mi-s cu picioarele pe pământ, fiți pe pace! Garantat n-au habar de mine și de ce scriu eu. Posibil nici să nu fi băgat de seamă că roșcata din odaia luminată-n astă noapte a deschis larg fereastra și a tras draperiile să lase zorii de zi să îi intre în cameră. Poate doar Purcica mea cea dragă să le fi atras atenția, că prea le e cântecul parcă mai plin de frumos?! Așa… ca o replică, de la egal la egalhappy

Purcica asta a mea mereu îmi iscă zâmbete de bucurie. Sute… mii… De fiecare dată! Și cum ar putea fi altfel? Era o mogâldeață când mi-a trecut pragul… numai frunze – părea tare cumințică! Acum… ehe! E sursă neobosită de petale roșii pe pervaz, parchet… nu-mi lasă timp să tânjesc după o floare pierdută! Nu, că-mi pune alta în loc! Și crește ca Balaurul Făt-Frumos cel din poveste! Ehe, că tot veni vorba de poveste, ar merita să mă auziți vorbindu-i! laughing

Nu știu dacă e cazul pentru motive de îngrijorare, dar se pare că o să-mi devină obișnuință privitul către cadranul Ceasului la ore fixe. E 6,00… nu zâmbesc, chicotesc de-a dreptul! Mi-e drag să-mi încep ziua cu veselie. Iar asta e musai de împărtășit! Așa că…

big hug Să vă fie ziua cântec vesel, aducătoare de bucurie! Și să vă fie verde! good luck

Later edit – dar nu pe-alături de subiect – am aflat numai ce din SpamAdriana cea neobosită mi-a vizitat profilul Facebook! Se pare că nici ea n-a avut somn noaptea asta, mititica… Chestia e că, tot în virtutea obișnuinței, mi-am dezactivat contul FB fără nici cea mai mică părere de rău! Acu’ ce să fac? Să-l reactivez doar de dragul Adrianei? Și dacă era dezactivat de-a binelea, ce-o fi vizitat, draga de ea?! Nu-ș… cred că din cauza nesomnului mi-s cumva în ceață… I don't know