Me & Starbucks

Știi? Cafeaua ta e mai bună decât cea de la Starbucks. Așa-mi zicea azi în mașină al meu bărbat. Unii – ăia mai răutăcioși circumspecți – ar înclina să spună că e simplă perială! Da’ io refuz să cred așa ceva… 🙄

Apoi am ajuns la Target, am intrat și ne-am luat câte o cafea. De la Starbucks. Din obișnuință. Fără alte intenții, cum ar fi de exemplu cea de… 💡 verificare.

La drept vorbind, cine sunt eu să bag bețe în roatele unui ditamai brand?! 😕

P.S. Azi aș fi putut scrie Jurnalul ăla de Femeie Simplă. Așa mi-am spus eu mai devreme. Mai ales că acum pot spune că scriu din Bucătărie, păzind Cratița care bolborosește pe limba ei nu-ș ce. De care nu-mi prea pasă ce și cum zice. Ultimul cuvânt tot eu îl am de spus doar! 😉

Dar n-am avut stare să-l scriu. Poate și pentru că, în așteptarea rezultatului final, am avut brusc revelația că de-acum încolo de-aici o să vă cam salut… 🙂

Desen cu Flori (de câmp) și Pantofi (cu fundițe)

Ar trebui să-ți spun că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Știu, ai tot dreptul la circumspecție, mă vezi mereu în blugii aceia care – spun eu mai mult în glumă – sunt dovadă că-mi plac al naibii de tare felinele. Mi-s dragi, e adevărat, dar nu e cazul să crezi asta musai despre blugii mei preferați. Așa le e modelul – țesătură destrămată pe alocuri, ca un fel de semnătură a unei gheruțe, în semn de am trecut pe-aici!

Chestia asta cu rochia are farmecul aparte al unui dor neîmplinit. Plin de sensibilitate, abundând de melancolie… Iscându-mi de fiecare dată un zâmbet ușor blazat. Știu, nu trebuie să-mi spui poți mai mult! Adică nu aștept asta. Am resurse, deh…

Din te miri ce colț de memorie se ițește o amintire care-mi stârnește imboldul și mă pune pe cale. În momente de genul ăsta nu-mi mai pare chiar într-atât de temerară încercarea de a găsi frumosul combinat cu utilul. Uite, o să-ți povestesc despre rochia care-mi amintește de un câmp cu flori. Da… mai mult ca sigur să nu mă fi văzut îmbrăcată cu ea. În ziua când am întâlnit-o, casă mi-era depărtarea. Plecasem în căutarea lui nu-știu-ce – acel ceva care trebuia să-mi împrumute din picul de culoare un strop de fericire, chiar și iluzorie. Într-unul din imensele magazine ce împânzesc bătrânul oraș al lui Gavroche nu știu cum mi-am amintit de un desen al Issei. La grădiniță li se dăduse ca temă să prezinte schițat meseria unuia dintre părinți. Așa am aflat oficial că întâi de toate ea mă știa a fi mamă de profesie. Din desen lipsea teancul de dosare. Detaliul ăsta părea a-i fi indiferent. Eram doar eu și ea. Eu într-o rochie atipică mie la acea vreme – înflorată și bogată, prea bogată pentru gustul meu… Rochiile tale sunt din flori, mami. Miros atât de frumoooos! Așa că la distanță de 18 ani mi-am prins în garderobă un câmp plin de flori…

Vezi tu, e vară și mi-am zis că ar cam fi timpul să probez cumva că-mi plac tare mult rochiile. Mai mult decât pare… Mi-am deschis dulapul zilele trecute și am privit rochia aceea înflorată. Mi-au trecut prin minte în același timp șansă, fragilitate și nou început. Semn de schimbare, mi-am zis… I-am zâmbit gândului că e o bucurie să faci ceea ce-ți place. Rochiei ăsteia îi este totuși necesar un partener de drumuri. Să nu mă-ntrebi de ce am căutat pantofi cu fundițe. Poate pentru că trebuia să aflu că s-a epuizat stocul?! Așa-mi spunea sursa imaginii care mi-a furat primul click.

Fundițe… Să nu mă-ntrebi mai mult despre ele și nici să nu zâmbești cu subînțelesuri numai de tine știute, te rog – am îndeajuns de multe întrebări care-și cer cu nerăbdare răspunsurile… De câte ori nu ți s-a întâmplat să te trezești cu un impuls înmugurit parcă de nicăieri? Aș încerca să spun că poate e subconștientul de vină, mai știi?! Odată, într-o seară, pe neașteptate am primit o fundiță. Părea că am uitat de ea. Vezi bine că doar părea…

P.S. Știi, mă gândesc din ce în ce mai serios la povestea asta cu rochia. Așa că o să te mai rog ca atunci când ne vom revedea să nu mă-ntâmpini cu tradiționalul Ce-ți veni?!? 😯 Doar să te bucuri că ne-am regăsit. Și să zâmbești… 🙂

Jurnalul unei femei simple – 20

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 01.03.2015 ora 12:35

Afară … mi-ar fi plăcut să fie soare. Să fie zgomot de primăvară. Să-mi răzbată prin fereastra deschisă cascadă zglobie de râsete. De piticei. Afară e doar mohorât. Sunt zgomote, e drept. De mașini. Astea trec indiferent de e iarnă sau vară. Irelevant zgomot. Poate doar un scrâșnet nervos de roți ar mai rupe un pic monotonia. Dar asta e altă poveste… Așa cum tot altă poveste e covorul ce mi-a bătut dimineață în fereastră cu un original Bună să-ți fie dimineața, Fatăă! Până să răspund, a fugit Covorul… Să nu mă-ntrebați ce răspuns aveam, da?! 😆

Mă gândesc… că am eu soare în suflet îndeajuns! O părticică am prins-o într-un zâmbet și-i gata Mărțișorul! 🙂 Așa… ca o compensare pentru Out of service! pe care minunatul astru și l-a luat cu de la sine putere. Tocmai azi! Acum două zile și-a făcut treaba frumușel – a inundat în lumină orășelul, de-am umblat cu drag toată ziulica ba ici, ba colo. O minunăție de zi și nimic altceva! Soarele ăsta ar trebui să țină cont de faptul că Tulcea, scăldată-n auriu, are un farmec aparte. 😉

Sunt recunoscătoare pentru… obiceiul unora de a-mi tot da ghes în te miri ce… chestiuni. E drept, cârcotesc de fiecare dată și mă simt așa de nedreptățită când mi-s obiectul pisălogelii. 🙄 Dar azi trebuie să recunosc – fără cicăleală n-ajungeam eu acasă. Și nici de scris nu cred că se punea problema… Nah, că mi-s recunoscătoare! Bine?! 🙂

Din bucătărie… mama mă tooot îmbie de-azi dimineață cu te miri ce, de mă simt îndopată ca o gâscă ca-n copilărie. Diferența e că acum nu mai fac așa de multe mofturi. Și zău, nici n-am avut motive pentru strâmbat din nas – eu am învățat să nu mai dau la o parte zarzavaturile din supă, iar mama (trebuie musai să spun și asta) mi-a făcut printre altele o supă de găluște făr’ de cusur! ❤

Cu ce sunt îmbrăcată … ? Acum iar în pijamaua cu rățuște. Nu se face să dormi la prânz altcum! Așa zicea bunica de fiecare dată când încercam să adorm îmbrăcată în rochița care semăna cu un clopoțel. Despre pijamaua asta a mea îmi spunea cineva aseară că nu e pentru femei serioase! Așa o fi, măi, da’ renunț cu toată inima la atributul de serioasă și-l iau pe cel de zâmbitoare. Avantaj eu, nu?! 😉

Citesc … o carte despre Păsări din Delta Dunării. De-aseară citesc. Cartea le e dedicată năzdrăvanilor mei de nepoți. Deși nu e neapărat o carte pentru copii, mi-a încolțit gândul că uite, am încă un motiv de a merge la Cărturești. Vineri, 13… sparg ghinionul cu o carte pentru un pitic din Franța. 🙂

Ceea ce aștept (sper) … Să treacă timpul cu folos. Și febra musculară. Ieri am testat E-Fit. Aș putea da vina pe insistențele blondei de sor’-mea. Beneficiile ălor 20 de minute nu-mi lasă nici pic de speranță în a arunca mâța-n brațele altora pentru experiențele mele. Chestia asta cu electrostimularea încă nu am disecat-o, așa că nu știu să spun decât că ieri m-am simțit perfect. Ca după o oră de aerobic. Mă rog, o oră un picuț mai… altfel. Acum aștept rezultatul… o fi pitit pe după febra musculară… Ei, da’ cine-mi era vitează ieri?! 😆

Ce mai meșteresc … hmmm… am învățat să fac ghiocei. Seamănă cu aceia de grădină, cam la fel de mari. Dacă aș fi fost la București, poate aș fi meșterit zilele trecute. 💡 Pot invoca deplasarea ca pledoarie a apărării? 😕

Ascult … de ceva zile mai peste tot Sam Smith. I’m Not The Only One. Cel puțin ieri am auzit-o în 3 locații pe faleză. Măcar într-o privință mi-s de acord cu Sam. E de bine! 😉

Unul dintre lucrurile mele preferate … să ascult și să privesc. Simultan. E un fel de exercițiu de cunoaștere. În ultimele zile m-am putut bucura de asta. Oamenii sunt ființe fragile care deseori dosesc în spatele cuvintelor și a atitudinii pe care o afișează tristeți pe care le dezvăluie abia atunci când înțeleg că privirea ta a trecut peste voalul unui zâmbet pictat…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … Plimbare. Cafea cu oameni dragi. Poate alte zeci de poze. Amintiri frumoase pe care să le păstrez până la următoarea revenire acasă. 🙂

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

(N-)Am uitat…

Sunt zile speciale pe care în calendar se cuvine să le marchezi din vreme. Să nu le uiți trecerea. Să nu ratezi celebrarea lor. Să nu-ți roșească obrazul sub ploaia unui abia șoptit Ai uitat? Scuze… Nu, nu prea-și au rostul scuzele… Ar avea efectul unui pumn de sare pus cu generozitate într-o ceașcă de cafea. Strâmbătura iscată ar alunga instant magia clipei pe care o intuisei a fi guvernată de savurarea licorii aromate…

S-ar fi cuvenit poate să scriu mai mult și mai frumos azi… Dar mi-s săracă în cuvinte. Poate m-am îmbolnăvit de tăcere. Sau poate doar m-a amuțit Ploaia…

Mai știi? Adevărații prieteni ne sunt mereu aproape. Chiar și atunci când îi desparte un ocean. Sau o Băltoacă Sărată. Chiar și atunci când ne par reci. Sau prea ocupați. Sau…

S-ar fi cuvenit să scriu mai din vreme, știu… Măcar atât…

(Ne)Lămuriri

De n-ar fi bătut în cuie planul de zbor, aș cocheta cu perspectiva de a urma cursurile Facultății de Psihologie. Nu știu dacă aș bătători calea psihologului pro bono, dar măcar aș ști să dau răspunsurile corespunzătoare, fără să-mi mai chinui mintea cu dacă tăceam, filozof rămâneam! Nu știu cum oți fi voi, dar eu n-am mereu certitudinea că mi-s în măsură să găsesc soluțiile optime, oooricât aș transforma în morișcă o problemă, răsucind-o pe toate părțile. Uneori chiar simt că mi se pune pe creștet o căciulă muuult prea mare pentru al meu căp’șor…

În dimineața asta… Mă rog, dimineața mea este momentul în care – din propria-mi inițiativă sau forțată de alții – mă văd obligată să-mi fac prima cafea, să pot întâmpina cu picul de concentrare noua ziulică ivită. Iar nu știu cum or fi alții blagosloviți – la mine concentrarea se lasă mai greu venită, abia de la a doua cafea onorându-mă cu prezența mai consistent. Percep chestia asta ca pe un deficit serios, care-mi crează dezavantaje majore, mai ales atunci când mă trezește cineva din somn și-mi expune datele problemei, bașca mai așteaptă și răspunsuri pertinente…

O ecuație cu 3 necunoscute – sau poate doar 2 și ½, fiindcă trebuie să recunosc cinstit că în problema asta era inclusă și persoana de mi-a dat trezirea. Ea e z, să zicem… și m-a sunat să mă întrebe 1.de ce nu răspund la numărul de telefon pe care mi-l știa ea? că de ieri mă tooot sună și… am ceva cu ea de nu-i răspund?… 2. o cunosc pe x? Multe, zău, prea multe întrebări pentru prima oră… Pe z n-o mai văzusem de pe vremea când am divorțat prima dată de contabilitate. N-aveam în comun decât câteva spețe strict profesionale discutate și amintirea interminabilelor cozi la ghișeele unde se depuneau pe vremuri declarațiile fiscale. Deci nimic care să fi generat vreo scindare, nimic de reproșat, nimic de împărțit. Pe x n-o cunoșteam, dar îi puteam face hatârul să-mi sun prietena de la control fiscal, poate… Nu, nu e ce crezi tu… și-uite-așa aflu eu că x este fosta lui y… Pfiuu, nici pe y nu-l cunosc… sau poate doar din vedere, că Tulcea e mică și… Povestea însă mi-a sunat al naibii de familiară, ca și descrierea lui x – un fel de inamic public, așa cum erau copiii prezentați de Mr. Waternoose în Monsters Inc.

Nu mi-s încă lămurită dacă am făcut bine spunându-i amicei să lase lucrurile să-și urmeze cursul firesc, fiindcă nu-i dracul atât de negru… Că dacă x e într-atât de odioasă pe cât mi-a zugrăvit-o, am dat cu bâta în baltă, implicit de belea! Și uite-așa m-am căpătat eu cu regretul că nu mi-s, dom’le, licențiată în psihologie. Alta era treaba! Îi chemam frumușel pe toți la cabinet și puneam de-o consiliere ca la carte, încheind cu un lăsați naibii prostiile, oameni buni, că viața-i prea scurtă – mai bine puneți inima și iubiți!

Nah, că de astă dată orice asemănare cu persoanele reale nu e deloc pur întâmplătoare…

Hapciu!

În astă seară mi s-a iscat din lumea lui Nu-știu-unde gândul că s-ar putea să te dezamăgesc măcar o dată. Mergeam agale prin ploaia parcă trecută prin sită deasă, privind în treacăt zgribuliții ce treceau pe lângă mine cu umbrelele așezate ca niște castroane deasupra capetelor. Umbrela mea se odihnea cuminte în rucsacul cel mic pe care-l pendulam ca în joacă ba în mâna stângă, ba în mâna dreaptă… Joaca asta e demnă de un copil neastâmpărat, nicidecum de o doamnă care se respectă! Așa am gândit că ai fi putut măcar încerca să pui capăt pendulării. Pe un ton… hmmm… poate pe jumătate iritat de gestul meu inadecvat… poate un pic absent, ca al unui profesor obișnuit să corecteze… Sau poate doar plictisit… 😕 Varianta ar trebui să n-o aleg eu, altminteri n-ar mai exista elementul surpriză!

Pentru că avusesem proasta inspirație să-mi pun ghetele și – din cauza răcelii care mi-e parcă soră bună de ieri – geaca maro (aceea prin care nici măcar o picătură de apă nu poate trece) mi se făcuse cald. Nu mi se părea deloc corect față de zgribuliții ce treceau pe lângă mine, așa că am descheiat-o, lăsând în voia ploii un sfert din cămașa vernil care m-a acoperit azi la birou. Mi-a răpăit-o fuguța ploaia, de parcă-i era teamă că n-o să apuce s-o atingă! 😆 I-am lăsat-o cu veselie la îndemână, cu gând la amintirea pe care mi-ar putea-o dărui… Un Hapciu! nu se tratează cu o cafea! Știu, știu… Așa cum mai știu că nu s-a inventat încă localul care să adauge în meniu un Caffetin… Ce față ar face un biet ospătar vâzându-mă scoțând din poșetă un pliculeț cu praf pe care ar trebui să îl răstorn într-o ceașcă plină ochi cu apă chioară aburindă? 😯 Eeeexact! Încercam să-mi închipui ce-ai zice de-un așa tablou…

Toate astea le gândeam în drumul spre Farmacie… De cum am intrat am dat cu ochii de raftul pe care odihnea fără griji Ceaiul pentru somn și mi-a trecut prin minte – ca o străfulgerare 💡 – că aș putea măcar pentru o câtime de timp să nu mai gândesc! Mi-aș lua o pauză și eu ca tot omul… Și de data asta – nutrind speranța că o astfel de ne-gândire n-ar putea pricinui brumă de dezamăgire – am întins mâna ca-n transă după ceaiul-minune.

Sleep, Sugar… 🙂

Jurnal cu Obiceiuri

Old habits die hard… Așa mi-am spus mai devreme, în timp ce o așteptam pe fiică-mea să se întoarcă din plimbarea cu rolele. Din instinct aruncasem o privire către ceas și mi-am reprimat impulsul de a o întreba ușor ironic dacă nu-i prea de dimineață ieșirea asta. Era un pic trecut de 0,00… Apoi am zâmbit – la cei 23 de ani (fără câteva zile! ar adăuga ea – cu siguranță…  – de-ar da cu ochii de pasajul ăsta)  nu prea se mai face să îi țin contul fiică-mii. E majoră, știe de prea multă vreme ce se face și ce nu. Mi-a plăcut să mi-o știu cu personalitate din prima clipă de cum am aflat de existența ei și așa mi-a fost încă din primele zile. Mai repede aș spune că eu mi-s dependentă de ea – mie îmi tresare inima la fiecare întârziere a ei, pe mine mă sperie fiecare încruntare a ei… și tot pe mine mă dojenește de cele mai multe ori, de parcă pozițiile ne-ar fi complet diferite… Trec peste, c-altminteri ar trebui să recunosc evidența – uneori îmi pare că gândește mai matur chiar decât mine. Parcă o dată m-a făcut să mă simt cumva încurcată și cam aiurea?! Mdea… chestia asta ar trebui să fi rămas la categoria strict secret…

Pe de altă parte totuși m-a bucurat ieșirea ei – măcar nu mi-o mai închipuiam bombănindu-mă de pe canapeaua din sufragerie. La drept vorbind, orice cârcoteală îi era perfect îndreptățită… s-ar fi cuvenit să nu stau în fața situațiilor de care numai ce am scăpat. Din nou cu creionul în mână, din nou bife… Ca pe vremuri m-a prins prima oră de după miezul nopții cu listările în față. Biroul ăsta al meu era obișnuit cu așa ceva și-mi pare mie că îi era dor de foșnetul hârtiilor, de alunecarea fermă a bifelor, de semnele de exclamare sau întrebare pe care le conturam uneori când dădeam de vreo gărgăriță ce-și cerea imperios verificarea ulterioară. O tempora… Mi-am delectat până și scaunul cu vechiul exercițiu ce puncta finalizarea supliciului… Îmi spun că probabil sunt în spiritul camerei ăsteia și obiceiul destinderii spatelui, și privirea involuntară aruncată amintirilor înrămate sau sitei de la geam. Partea cu fereastra o viza pe Puff – mâța mea cea zăpăcită, care se încăpățâna mai repede să zgârie sita decât să-mi anunțe cu un mieunat întoarcerea din secretoasele-i plimbări…

S-a amuzat fiică-mea pe seama mea la întoarcere mai devreme. Ba chiar mi-a spus zâmbind că ar fi fost indicat să o sun să îi spun că o aștept. Sau că îmi fac griji… Uită poate, ca mai întotdeauna, că nu mi-ar plăcea nici să o stingheresc, nici să îi stric bucuria plimbării. Uită că mi-a rămas totuși în reflex să-i aștept întoarcerea cu ochii pe ceas. Și că e împământenit pragul orei 2,00. Cu plus/minus sfertul academic. De el depindea următoarea ieșire doar. Mai haios e că acum întotdeauna bate sub minus și ne prinde ora 2,00 sporovăind verzi și uscate… Și azi – ca și în alte dăți – povestea s-a încheiat cu un Încearcă și tu să dormi! zis de fii-mea. Plus răsfățul primit de obrazul stâng…

Nesomn… Conștiința asta a mea îmi dă mereu de furcă! Acum îmi bate obrazul că am venit pentru una și am făcut alta. Tiparul ăsta s-a extins inclusiv în ceea ce privește blogul. Intrasem doar să verific praful de pe-aici. Următorul pas era suta de metri garduri prin curțile altora. Rămâne pe mai târziu dialogul, după trezire eventual… așa cum pe data viitoare rămâne plimbarea extinsă prin Tulcea pe care mi-o promisesem încă dinainte de a porni pe drumul spre acasă. În așteptare rămân și pozele pe care-mi spuneam că le voi face de data asta. Lăudasem orașul ăsta mic și liniștit – imaginile se voiau a fi dovada grăitoare a faptului că nu denaturez realitatea sub nicio formă. E drept că aș mai avea o zi la dispoziție, dar nu pot miza pe asta. Obiceiul spune că mereu apare ceva neprevăzut și-mi dă programul peste cap. Așa că onorez promisiunea cu un ceva de august…

Revăzând pozele astea mi-am amintit de momentul în care am surprins imaginile. Prinsă de febra revenirii și atentă doar la peisaj. Absentă în a-i observa pe cei din jur, am răspuns cu întârziere salutului insistent cu care m-a întâmpinat o mai veche cunoștință. Pedeapsă mi-a fost atunci timpul acordat preț de o cafea pe terasa Pieței Civice. Probabil cafeaua va căpăta în curând atributul scuzelor pentru întârzierea răspunsului…

Ar putea cineva să nu accepte asemenea scuze?!

Și mâine e o zi, nu?!

Întâi o să cer picul de înțelegere… e a treia zi de când am revenit de la Sulina și tot a treia în care mă bântuie gândul de întoarcere. În valuri… iar și iar, viral de-a binelea… Mi-e clar că doar cura de nisip fierbinte alternat cu îmbăieri succesive în mare mă poate scăpa de belea. Ah, și mi-ar mai prinde bine să mă fac uitată undeva la țărm, cu privirea pierdută pe-ntindere de ape din care soarele să-mi ureze Bună dimineața! 🙂

De trei zile cafeaua-mi are gust anapoda, țigara-mi sfârșește prin a se irosi de capul ei, iar eu… Ei, eu mi-s încă învăluită-n plasa hipnotic-aurie a unui răsărit…

Privesc ceașca-mi verde, atât de dragă până mai acum ceva vreme, care mă privește mirată la rându-i în așteptarea sărutului. Mă simt cumva încurcată – cum s-o fac să priceapă că e un ceva schimbat? 😕

La mal de mare am realizat că mi-e tare fain și ușor să spun Bună dimineața! la 6,00 a.m. Că mă pot lipsi de laptop și telefon… Că mi-e suficientă Cartea pentru a umple răgazul pe care arșița mi-l impune la amiază.

Că mă pot aduna perfect și complet atunci când nisipul fin mă acoperă… Că bateriile mi-s full la prima oră a dimineții și că mi-e indiferentă culoarea ceștii în care-mi savurez prima cafea dacă privirea mi-e scăldată în unduirile Băltoacei Sărate…

Hmmm… cer deci pic de îngăduință pentru faptul că oricât ar pocni cineva din degete eu tot mi-s dusă cu gândul aiurea. Ar trebui să deretic un pic prin ograda asta… Am încercat și azi, și ieri, și alaltăieri să mă reintegrez în peisajul actual. Cam fără rezultate certe, recunosc… La fiecare poticneală mi-am ridicat umerii arși de sărutul soarelui gelos pe îmbrățișarea mării și am zâmbit cu îngăduință. L-am luat în brațe pe Și mâine e o zi! 🙂

Acum vă mai spun doar Bucurați-vă de sărbătoare și simțiți-vă bine chiar dacă nu sunteți aniversații zilei! Și plec iar… E vremea lui Feelin’ Alright… deocamdată… 😉

S(-)ofist(r)icat…

Pornisem de la cu totul altceva… De la Pânza de Păianjen – cartea Cellei Serghi. Mi-am amintit azi ieri că acum ț ani, după ce am terminat-o de citit, i-am spus Mamei că-mi doresc tare-tare și eu o rochie albă tivită cu pisici alergând după gheme. M-a privit Mama mirată de așa cerere. Din creștet până-n tălpi. Și-a fixat privirile pe vânătăile ce-mi stăpâneau cu veselie gleznele, a clătinat din cap și-apoi mi-a spus N-are rost efortul – n-ai îmbrăca-o… Ar spori doar numărul hainelor care ocupă locul în șifonier degeaba! Pe undeva avea dreptate…

Mai am și acum ceva din practicul de altădată. Prefer blugii, chiar dacă în garderobă am și rochii. Blugii îmi dau senzația de lejeritate. Mi-s dragi rochiile, dar până mă decid să îmbrac una… he he! Mai luna trecută cochetam cu ideea de a-mi lua una cu maci. N-am găsit niciuna care să-mi fie pe plac, așa că m-am potolit. Ieri m-am pornit în căutare pe net din nou – de data asta am vrut-o iar pe aceea cu pisici și gheme. Știu, mi-s incorigibilă și-mi doresc mereu exact ce e mai greu de găsit. Am dat peste altceva în schimb – o imagine familiară mi-a atras atenția, coincidența era prea mare, iar tentația…

Sursa Foto: http://www.marquisoffashion.com/sibling-fall-2013/

Buuun! Acum am ajuns la acel ceva! Și nu-i bun, că nu-mi miroase-a bine! Adică… ce naiba te poate convinge să porți un tricou cu Please, kill me?!? E disperarea într-atât de mare, generată de hidoșenia boarfelor aruncate pe dânsu’ ? Nu știu cât au încasat băieții pentru pedeapsa asta…

Uite, recunosc, întâi m-am cam prăpădit de râs privindu-i. Și dacă nu făceam escală într-o altă curte virtuală  înainte de a mă apuca de scris, probabil n-aș fi pomenit nimic despre obediență. Aș fi făcut doar haz de necaz și n-aș fi privit colecția asta de… modă ca pe un experiment cu pe oameni. Aș fi zis prefer să mă omoare cu zile muzica decât boarfele purtate! Cam așa… 

Acum las de la mine – de gustibus non est disputandum… La urma urmei cine pisici mi-s eu să-l iau la bani mărunți tocmai pe Designer? Mai bine pun de-o cafea, că tot mi-am fost cap limpede și-n noaptea asta. Eu o fac, voi o beți… important e ca toată lumea să fie fericită! Poate doar băieții ăia or fi cu lacrimi pe obraz… Să le fie de bine, că doar nu i-am îmbrăcat eu?!

Cum spuneam – cafeluța îi gata! Azi se servește musai cu zâmbet, că doar e vineri!

Fie…

Mi-e sufletul răsfirat fărâme prin nisip de prea multă vreme. Nu mă mai doare gândul ăsta. Vrem – nu vrem, aparținem fără doar și poate unui Loc – m-am resemnat cu asta. Doar dorul de întregire mă mai sâcâie uneori. Ca acum… Mai devreme mi-a trecut prin minte că aș putea face un drum la Constanța. Am motive serioase, am timp la dispoziție, n-ar fi un drum bătut în dorul lelii. M-aș întâlni cu fiică-mea, aș revedea locuri dragi, poate am merge împreună la plajă…

A fost suficient să gândesc asta și iar s-a pornit Ploaia în perdea cu ropote, să nu care cumva să-mi treacă aversa neobservată… Apoi m-a plouat cu melancolie… Mi s-a făcut dor de diminețile de vară în care Bună dimineața! mi-era dată de semnalul sonor inconfundabil al RadioVacanței … dimineți în care îmi dădeam silința să evadez cât mai repede de-acasă, să-mi prind Locul liber pe plaja de lângă Hotel Parc. Pe-atunci era privit cu alți ochi Litoralul Românesc…

Acum sunt doar amintiri și celebrele turiste suedeze, și Locul meu, și nisipul din filele caietelor, și bronzul care-mi dădea de gol escapadele dimineților de vară… Da-s amintiri dragi, pe care probabil le voi depăna nepoților care niciodată nu vor ști că Plaja de la Hotel Parc n-are pereche pe potrivă niciunde. Nici măcar în Florida… Alung Melancolia cu  și-i promit că îi voi găsi tovarăși de joacă în Caraibe cu prima ocazie. Uite, în Martinica, de exemplu…

Sursa foto

Nah, c-am visat iar cu ochii deschiși, fi-mi-ar fusul orar de râs!  De ceva zile bune realizez că am o problemă majoră cu Moș Ene de România. Din obișnuință mi-am făcut o cafea – mă voi bucura doar de învăluire în aburii ei, c-altminteri iar fuge Moșul ăsta urâcios de mine. Parcă vezi că mă pune să număr peștișorii de pe fundul Mării Caraibilor.

În fine… vă las cafeaua aburindă pe măsuță. Cu tot dragul și gând de zi cu soare ca un zâmbet!