Arhive etichetă: capcană

Jos pălăria!

( de unde se vede utilitatea cursurilor de PR urmate :roll:)

Nu știu ce m-aș face fără prieteni. Sau ce s-ar alege de mine fără cicăleala lor cea de zi cu zi…

Sătul de-atâta liniște –  fix cât să-mi confirme teoria „rău cu rău, dar mai rău e fără rău  – bunul meu prieten V. a găsit de cuviință că e vremea să mă mai tragă un picuț de urechi și să pună cu generozitate sare pe rană. Cu mare drag, altminteri…

N-a scos un cuvințel legat de tăcerea mea cea stăpână peste blog de zile bune. O vorbă să fi spus măcar împotriva-i! Obișnuită cu reproșul ăsta al lui (precum sacul cu peticul :razz:) aveam deja pregătită tirada de argumente.  De data asta i-a scăpat?! mi-am zis, dar constatarea nu mi-a adus ușurare așa cum era firesc, ci doar nedumerire… Și cum mă mai rodea să înțeleg de ce și cum m-a ferit bunul Dumnezeu de-așa bucluc! 😯

Cuvintele-i curgeau calme și egale… și-n spatele lor se oglindeau seninătatea și-un zâmbet cunoscut. Iar pe fundal se-ntrezărea Marea.  Mi-a cântat Marea asta a mea pe tot parcursul convorbirii. Mi-l imaginam stând pe malul Băltoacei sărate și iar am așteptat întrebarea de mă punea în încurcătură. În locul lui Când vii? s-au furișat Am mutat pianul din living în camera alăturată. Oricum doar eu mai șterg praful de pe el. Și am urcat cărțile la etaj. Aaaa, am găsit atunci un dar mai vechi pe care n-am apucat să ți-l mai dau… […] Plus alte vorbe… Răgaz de-aproape-un ceas de cuvinte cuminți, curmate de-ntrebarea   Tu cum mai ești?

Am zis dintr-o suflare Mi-s bine! E început de lună și… știi cum e… […] Iar alte vorbe… tot cuminți…

O conversație de mai mare dragul, ce mai!

Mama ei de capcană! Dărâm regele și recunosc – A dat roade tehnica persuasiunii! Jos pălăria! 😳

Uite-mă scriind! Și recunosc cu drag că am pierdut partida asta de șah. Era și vremea…

Am dor de mare azi mai abidir decât ieri când spuneam că Mi-aș dori să mă trezesc în zori de zi pe plajă, să mă sprijin în coate și să privesc Soarele în ochi printre gene peste nemărginirea apelor cu sclipiri multicolore. N-am mai făcut așa demult… 

Jos pălăria! iar…  😎

P.S. Dacă treceți pe-aici și nu-s pe-acasă, simțiți-vă liberi să luați câte zâmbete poftiți și urarea de Duminică minunată! 😉

Fără îndoială…

Cred că unul din păcatele capitale pe care le facem fără voie e să ignorăm până la desființare Copilul din noi. Să ne împăunăm cu atributul de Adult. Îmi amintesc cu groază că în copilărie abia așteptam să cresc, să fiu om mare – să pot face exact ce-mi doresc eu, să nu mi se mai interzică lucruri, să nu mă limiteze cei din jurul meu. Să nu mai aud obsesivul Ești copil, eu decid ce e mai bine pentru tine – abia când vei crește vei avea dreptul să hotărăști în ceea ce te privește! De-acolo a pornit dorința Să cresc odată!

Că eram prinsă în capcană am realizat mult mai târziu…

În timp, i-am convins pe cei din jur că sunt un copil matur. Așa mă definea tata. Același tată care acum mă privește zâmbind și îmi spune Ești un copil mare!  Acum nu mai neg cu vehemență că sunt copil – ba chiar îmi face o plăcere nebună să recunosc asta! Copilului ăsta îi datorez până la urmă De ce?-ul, zâmbetul și dragul de semenii mei. Lui îi sunt datoare pentru cele mai frumoase momente din viață, nu adultului din mine. Adultul mă îndeamnă să fiu serioasă, pe când copilul îmi permite să mă joc și să zâmbesc, să fac haz de necaz , orice ar fi! Mi-e drag de mine așa cum sunt și nu mi-aș schimba felul – la ce bun să gonesc ceva fără de care n-aș putea trăi? E o parte din mine pe care o iubesc necondiționat… poate tocmai pentru că e cel mai de temut critic al meu.

Azi recunosc – pot pierde orice, dar nu și copilul din mine… îi dau voie să mă iubească sau nu, dar nu îl pot lăsa să plece… 🙂