Arhive etichetă: caracter

Porcelain

Ține minte, Troia a căzut din cauza unei femei!

E trist când un om nu conștientizează că acțiunile, caracterul lui sunt cele care îl doboară. E trist când caută vinovații altundeva decât în ograda sa…

Nu anii care se scurg dau valoare unei prietenii, ci faptele care se derulează în interiorul ei o întăresc sau o destramă…

Un schimb de replici tăioase precum lama unui brici… Am asistat azi la prăbușirea unei prietenii de peste un sfert de veac. Am revăzut secvențial acea scindare prin care a trebuit să trec eu în urmă cu 5 ani și mi s-a strâns sufletul ghem. Mie nu mi-a fost ușor atunci…

Mi-ar fi plăcut să pot spune ceva, orice ar fi putut umple golul creat după plecarea prietenului renegat, dar cuvintele-mi erau parcă legate cu lanțuri ferecate cu 7 lacăte. Așa a avut câștig de cauză Porcelain…

Nu doar iubirea-i bibelou de porțelan, D.,… și prietenia e la fel! Am tresărit, văzuse bine… Pentru că, deși suntem atât de diferiți, am gândit același lucru. La mine doar rămăseseră cuvintele nerostite…

Mi-ar fi plăcut ca ziua asta să fi fost altfel…

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

Pași

Ca să faci rău nu îți trebuie multă carte. Nici ca să manipulezi. Nici ca să te porți urât. Și mai ales ca să faci lucrurile în răspăr.

Ca să nu faci toate astea îți trebuie rațiune. Nealterată. Când nu e… Dumnezeu cu mila!

Pentru că oricât s-ar caracteriza un om ca fiind canalie, căcat de om, jigodie… nu prea e la îndemână să recunoști că ai coborât sub condiția lui, că ți-ai încuiat caracterul și că te-ai comportat ca o chivuță oarecare. Asta se cheamă lipsă de caracter. Indiferent de împrejurări.

Acum când derulez filmul îmi dau seama că a pornit de la o simplă replică. „Nu am încredere în tine!”. Și a declanșat ceea ce nici măcar trădarea și restul minciunilor care mi-au fost servite în „Te iubesc!” nu au reușit să facă. La ce naiba e bun să iubești pe cineva dacă nu are încredere în tine? Asta în condițiile în care îți cere să ai încredere în schimb tu. După toate rahaturile pe care a trebuit să le digeri, servite gratuit.

Acum s-a trezit conștiința. Și nu e ok. Nu mă mai simt bine în pielea mea. Mă urăsc pentru fix ce am reușit să fac. Să mă simt și eu o canalie, o jigodie, un căcat de om. Și nu găsesc calea să o adorm. Nu prea vrea să îmi găsesc scuze. Dacă nu ești mulțumit cu acțiunile tale totul este degeaba!

Am pornit cu stângul în povestea asta, am terminat tot cu stângul…