Arhive etichetă: ceas

Ca pentru Luni…

Un ceva, un nu-știu-ce, îmi cam pune bețe în roate de la o vreme și nu mai fac nimic în ordinea firească, de-mi vine să zic și eu ca Hozier Du-mă la biserică! Melodia asta s-a lipit de mine data trecută când am fost la fii-mea și-am cam avut de furcă îndeajuns cu lălăiala. Norocul s-a materializat în închiderea de an care m-a ținut cumințică (?!?) departe de lumea dezlănțuită (epitetul ăsta s-a ițit instant, ca de la sine) a virtualului. Norocul melodiei, voiam să spun… Revin și cer picul de înțelegere pentru haotica grabă cu care intru și ies de pe-aici. Pentru praf și alte uituceli… Am mai avut perioade ciudate, dar nu într-atât de ciudată ca asta prin care trec acum. Curat vortex! whew

Și asta nu e singura belea. Ca să fie trebușoara completă mi-am găsit și bomboana pentru colivă cireașa pentru tort! I DO!!! Nimic de zis – linie melodică frumușică, plină de ritm, numai bună de luat la drum. Motivațională ar spune Cineva… whistling

Curat motivațională, parol! Tooot drumul parcurs la întoarcerea acasă de la fii-mea mi-a poluat populat mintea. Ca un vortex, de-am uitat la un moment dat că nu mi-s singură și m-am pus pe fredonat lălăit. Pe drum… Cu martori, de-o fi zis prea-cinstita asistență că mi-s în căutare de impresar! Sau că mi-s euforică?! Sau că mai am un pic și-mi pun pirostriile… Acum, nu-ș ce-or fi crezut, că nu prea mi-s cititor de gânduri. Important e că am trecut cu fruntea sus și peste asta, zău! Cu zâmbet chiar, dus pââână hăt la chicotit. Păi ce, să se hlizească lumea făr’ de mine?!

În fine, ajunsă acasă m-am simțit în apele mele! Fără martori de data asta… Nu-s de Vocea României, dar ce mai contează?! Ce, bărbații nu cântă la duș? Și lor nu le pasă nici măcar dacă transformă fa minor în do major. Așa că am… cântat până am obosit de-atâta I do! d'oh

Partea aiurea e că fix în momentul în care mă așteptam să apară Moș Ene i-a luat-o înainte Aghiuță. Ăsta sigur știe că n-am fost de Bobotează după apă sfințită, c-altminteri nu-mi explic cum de și-a permis să-și râdă în așa hal de mine. Mi-a dat ghes să dau click și pac! Am luat-o de la cap cu I do, I do, I do, I doooo… hypnotised

Uofff… și vine Luni! I-o las ei în dar, că tot am revăzut (pentru a nu mai știu câta oară) Ceasul din videoclip… Poate s-o-mbuna și-o fi mai puțin urâcioasă?! daydreaming

Jumătate din trebușoară-i gata, restul ține de voi… Puneți-i și voi straie de zâmbet minunatei Luni care numai ce-a sosit! Poate-o mărităm cu Sâmbătă?! thumbs up

Întoarsă acasă după miezul nopții, mi-am zis că e musai ca postarea asta să mi-o ia în calcul WordPress fix pe 31 august. Așa că am pus frumușel o poză și am grăbit publicarea. Cu alte cuvinte… am cam forțat nota și pe deasupra am mai și furat din brânză… blushing

Ca niciodată, mi s-a întâmplat să nu mă pot hotărî despre ceea ce voi scrie. Despre cum mi-am aniversat eu ziua în lume? Despre frumusețea Slănicului? Sau despre întoarcerea originală acasă? În același timp era un ceva care mă îndemna să dau întâietate Parcului Carol. Acum știu de ce am ales poza aceasta… happy

44Mi-amintesc cum acum vreo 4 ani m-a lovit serios întrebarea La ce oră am fericit eu umanitatea cu venirea-mi pe lume?! Și cum de una singură nu puteam ieși din dilemă am apelat la singura ființă care ar fi putut să-mi dea răspunsul cu pricina. M-a privit mama pe deasupra ochelarilor și mi-a grăit un picuț cam încurcată Păi, ce-ți veni cu asta? A trecut mult timp de-atunci… crezi că eu le țin minte pe toate?! I don't know Într-un final, după lungi scormoniri, calcule și legături numai de mama știute, mi-a zis cu o seriozitate excesivă (care cred că trebuia să confere veridicitate informației) că este mai mult decât probabil ca intervalul sosirii să fie 19,15 – 19,30. Am luat și eu de bun răspunsul, cu abatere cu tot…

Acum, privind în urmă, realizez că nu prea mi-ar fi folosit la nimic aflarea orei exacte. La drept vorbind, nimeni nu te întreabă care-i intervalul orar al aniversării tale. Se ia de bună data și fiecare te fericește cu urarea funcție de cum își amintește de eveniment. Importantă e doar bucuria împărtășită. Sau frumusețea momentului, nu?! winking

În fine, la mine Luni a venit clar cu poticneală. Cu voi sper să fie mai blândă și mai înțelegătoare ziua asta! good luck big hug

CuMinte

(Dacă-i Marți… CuMinte, zău! :roll:)

Nu-i un secret… De ieri toți cei de-aici o știu… M-a prins, ce mai! M-a prins și m-a lăsat fără cuvinte ieri! Posibil ca EL să știe prea bine asta, dar nu-mi bat capul… La drept vorbind, era inevitabil să-i scap din mreje… nu-mi caut scuze, aș fi ipocrită să nu recunosc că mi-a plăcut de cum l-am văzut! Eram toată numai un zâmbet când îl priveam! Da, da! Toate zâmbetele i le-am închinat ieri cu nerușinare, în văzul lumii! Nu mi-a păsat… I-am pus pe tavă toate gândurile și l-am lăsat să mă cumințească… Mi-a plăcut și asta! Și-apoi… cum să-i rezist și să nu-l iau cu mine? Mi-ar fi lipsit și n-aș mai fi fost eu…

În fine,  judecați-l voi, la mine-i coup de foudre evident… 😉

Frumooos
P.S. Era să uit – să nu vă mire de n-apar cele 3 ceasuri rele ale lui Marți! Au rămas cică încremenite în Vechiul Orologiu din Turn… Paznicul zice că-i timp pentru zâmbet! 🙂

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Cireașa de pe tort

Iar si iar...

Iubesc Vinerea – poate și pentru că e ziua când îmi spun că e ultima din săptămână când trebuie să dau satisfacție alarmelor de dimineață. Momentul în care – ciufulită fiind – privesc ecranul telefonului printre zulufii rebeli, încercând să ghicesc de-mi rămâne vreme au ba pentru o trezire decentă… 😳

Vinerea îmi amintește că pentru 2 zile pot spune liniștită Bună dimineața! :), indiferent de cifrele pe care mi le arată cadranul ceasului, iar Coffee Time poate fi chiar și la amiază! 😉

Pot să mai visez un pic? O să fac în ciudă ploii de azi și o să îndrăznesc să vă urez O zi cu soare și zâmbete multe-multe! 🙂

P.S. Am recidivat iar – pe principiul Cere și ți se va da, am îndrăznit să îi bat în geam Dozei De Râs și să îi șterpelesc nebunia asta de poză. Era fix ceea ce-mi trebuia! 😎

Tic-Tac… (2 în 1)

Ar mai fi 20 de zile… unii ar zice răgaz suficient! Dar tot nu mă liniștește deloc asta…

Tic-tac… Tic-tac…

Urăsc ceasurile și termenele-limită! Sunt strâns legate între ele… E curată constrângere…

Apoi vremea… Mohorâtă. Ternă. Uite – preferam verde în jur! Închid ochii și încerc implementarea unui sfat – Dorește-ți!

Pe cuvânt că îmi doresc! Tare-tare! Probabil dorința e anacronică… Și ar trebui să mă mulțumesc cu un spin, eventual. 😀

spin

La drept vorbind, azi a fost ziua substitutelor… N-aveam de gând să scriu, așa că am împrumutat o mică parte din gândurile și imaginile celorlalți – trebuia cumva să compensez nevoia mea de culoare, nu?

Așa cum am înlocuit un fir de bumbac cu o sfoară – doar pentru relaxare! Pentru că tare mi-e că munca începută acum îmi va fi recompensată cu o confiscare. Ciudat e că nu mi-ar păsa…

Mi-ar părea rău doar de timpul furat azi din cele 20 de zile de răgaz. Așa am făcut pauza. Cu gândul că mi-ar fi prins bine un drum până la celălalt acasă. Aș fi avut toate cele necesare pentru bombonicile de martie… 🙂