Arhive etichetă: cicăleală

Jos pălăria!

( de unde se vede utilitatea cursurilor de PR urmate :roll:)

Nu știu ce m-aș face fără prieteni. Sau ce s-ar alege de mine fără cicăleala lor cea de zi cu zi…

Sătul de-atâta liniște –  fix cât să-mi confirme teoria „rău cu rău, dar mai rău e fără rău  – bunul meu prieten V. a găsit de cuviință că e vremea să mă mai tragă un picuț de urechi și să pună cu generozitate sare pe rană. Cu mare drag, altminteri…

N-a scos un cuvințel legat de tăcerea mea cea stăpână peste blog de zile bune. O vorbă să fi spus măcar împotriva-i! Obișnuită cu reproșul ăsta al lui (precum sacul cu peticul :razz:) aveam deja pregătită tirada de argumente.  De data asta i-a scăpat?! mi-am zis, dar constatarea nu mi-a adus ușurare așa cum era firesc, ci doar nedumerire… Și cum mă mai rodea să înțeleg de ce și cum m-a ferit bunul Dumnezeu de-așa bucluc! 😯

Cuvintele-i curgeau calme și egale… și-n spatele lor se oglindeau seninătatea și-un zâmbet cunoscut. Iar pe fundal se-ntrezărea Marea.  Mi-a cântat Marea asta a mea pe tot parcursul convorbirii. Mi-l imaginam stând pe malul Băltoacei sărate și iar am așteptat întrebarea de mă punea în încurcătură. În locul lui Când vii? s-au furișat Am mutat pianul din living în camera alăturată. Oricum doar eu mai șterg praful de pe el. Și am urcat cărțile la etaj. Aaaa, am găsit atunci un dar mai vechi pe care n-am apucat să ți-l mai dau… […] Plus alte vorbe… Răgaz de-aproape-un ceas de cuvinte cuminți, curmate de-ntrebarea   Tu cum mai ești?

Am zis dintr-o suflare Mi-s bine! E început de lună și… știi cum e… […] Iar alte vorbe… tot cuminți…

O conversație de mai mare dragul, ce mai!

Mama ei de capcană! Dărâm regele și recunosc – A dat roade tehnica persuasiunii! Jos pălăria! 😳

Uite-mă scriind! Și recunosc cu drag că am pierdut partida asta de șah. Era și vremea…

Am dor de mare azi mai abidir decât ieri când spuneam că Mi-aș dori să mă trezesc în zori de zi pe plajă, să mă sprijin în coate și să privesc Soarele în ochi printre gene peste nemărginirea apelor cu sclipiri multicolore. N-am mai făcut așa demult… 

Jos pălăria! iar…  😎

P.S. Dacă treceți pe-aici și nu-s pe-acasă, simțiți-vă liberi să luați câte zâmbete poftiți și urarea de Duminică minunată! 😉

Mum & Me

… am pe birou, în dreapta – adică la loc de cinste – o poză din august 2010. Spre deosebire de muulte alte lucruri, îmi amintesc perfect cum și când a rămas imortalizat momentul respectiv – Paris… Notre-Dame… Sena… Îmi place că e în sepia. Îmi place că Ale îmi zâmbește de fiecare dată când arunc câte o privire fugitivă către ea…

Am căzut în butoiul cu melancolie, recunosc! Deh… mi-a plecat copilul…

Am revenit la rutina de zi cu zi și constat cu stupoare că-mi lipsește cicăleala fiică-mii. Ciudat… la noi rolurile sunt, pare-se, inversate, dar de vreme ce mi-am dorit copil cu personalitate, îndur cu stoicismul de rigoare – până la un punct, e drept…

La o simplă recapitulare, asta a fost săptămâna schimbărilor de obiceiuri

E ceva vreme de când nu am mai împărțit aceeași cameră cu Ale, iar acum m-a cam copleșit asta. În calitate de gazdă a trebuit să fac concesii peste concesii – deci am împărțit surorește pernele și patul, am cedat accesul la internet exact când și-a dorit asta, am exersat adormitul în liniște – fără coloana sonoră a TV-ului, am socializat cu vecinii și colegii de serviciu – erau ei amabili și înainte, dar acum s-au întrecut în politețuri că, deh, am fată cu ochi superbi (cumpărați de la reduceri – vorba ei 😀 )… Recunosc că abia-abia m-am încăput în piele! Pe de altă parte am înghițit și criticile de genul iar ai slăbit! sau muncești prea mult!Am ripostat eu joi abia, ce-i drept… era inevitabil să nu ne și ciondănim un pic, că prea se comporta de parcă eu eram copilul… dar, una peste alta, admit că pe undeva are un pic de dreptate. Doar un pic…

Vineri am realizat că îi este dor de Otto… se simte responsabilă pentru el și își face griji. Dacă mă gândesc bine – nu exagerez – e ca și copilul ei… Am avut senzația că o pierd în favoarea lui și l-am invidiat un pic…

Acum – clar îmi lipsește! Fac ce fac și privesc spre locul de pat pe care și-l alesese pentru citit Lev Tolstoi. A fost atât de încântată când și-a luat Anna Karenina de la biblioteca școlii! Și atât de fericită că n-are termen limită de returnare… știu că o va citi de trei ori până să o înapoieze. Atunci voi trâmbița iar de bucurie îmi vine fata în vizită!

Până la urmă, merită orice compromis un eveniment de genul ăsta… 🙂