Arhive etichetă: compromis

Restaurare

Am auzit de nu mai știu câte ori că Noaptea e un sfetnic bun. În așteptarea lui Moș Ene mi-am dăscălit Speranțele întru liniștirea-mi să fie numai ochi și urechi – să nu se trezească vorbind neîntrebate, să nu țopăie dintr-un loc într-altul căutând joaca. Și să nu care cumva să ațipească… Să-mi spună imediat ce m-oi trezi ce și cum au vorbit, că e o Situație prea serioasă și Rezolvarea nu prea suportă amânarea.

Ei, aș! Mai bine vorbeam cu Pereții, că ăștia cică au urechi! De cum m-am trezit am dat cu ochii de dragele-mi Speranțe adormite… Le-am privit întâi un pic încruntată, am vrut să le smulg din brațele Somnului, dar nu m-a lăsat Sufletul. Mi-a șoptit Lasă-le, Fată! Uite ce frumos dorm ele așa îmbrățișate… Mai bine pune-ți Mintea la contribuție că prea se sumețește că ea e cea mai cea!

Avea dreptate… Mi-am cules ușor Zâmbetul din somnul liniștit al Speranțelor și i-am cerut Minții cu un calm împăciuitor să analizeze ea Situația.

Mdea… mi-a zis Mintea apoi… nu mi-s prea odihnită. Au făcut așa o larmă Speranțele peste noapte! Chicoteau, țopăiau într-un picior, ba chiar au făcut și-o horă! Și-am auzit ca prin vis că ziceau de-un… Compromis… În fine, tot ce pot să-ți spun e că din Situație trebuie eliminat colțul ăla brun.

I-am mulțumit Minții în gând și-am eliminat maroul în primul rând. Următoarea lămurire mi-or da-o Speranțele după trezire.

Acu’ aștept. Între timp, până găsesc Rezolvarea încerc cu degetul marea. Poate nu-i tocmai înțelept, dar cumva Situația tre’ s-o îndrept… Fiindcă de vreau să-mi folosesc Zâmbăricii în continuare se impune musai restaurarea de culoare.

Mum & Me

… am pe birou, în dreapta – adică la loc de cinste – o poză din august 2010. Spre deosebire de muulte alte lucruri, îmi amintesc perfect cum și când a rămas imortalizat momentul respectiv – Paris… Notre-Dame… Sena… Îmi place că e în sepia. Îmi place că Ale îmi zâmbește de fiecare dată când arunc câte o privire fugitivă către ea…

Am căzut în butoiul cu melancolie, recunosc! Deh… mi-a plecat copilul…

Am revenit la rutina de zi cu zi și constat cu stupoare că-mi lipsește cicăleala fiică-mii. Ciudat… la noi rolurile sunt, pare-se, inversate, dar de vreme ce mi-am dorit copil cu personalitate, îndur cu stoicismul de rigoare – până la un punct, e drept…

La o simplă recapitulare, asta a fost săptămâna schimbărilor de obiceiuri

E ceva vreme de când nu am mai împărțit aceeași cameră cu Ale, iar acum m-a cam copleșit asta. În calitate de gazdă a trebuit să fac concesii peste concesii – deci am împărțit surorește pernele și patul, am cedat accesul la internet exact când și-a dorit asta, am exersat adormitul în liniște – fără coloana sonoră a TV-ului, am socializat cu vecinii și colegii de serviciu – erau ei amabili și înainte, dar acum s-au întrecut în politețuri că, deh, am fată cu ochi superbi (cumpărați de la reduceri – vorba ei 😀 )… Recunosc că abia-abia m-am încăput în piele! Pe de altă parte am înghițit și criticile de genul iar ai slăbit! sau muncești prea mult!Am ripostat eu joi abia, ce-i drept… era inevitabil să nu ne și ciondănim un pic, că prea se comporta de parcă eu eram copilul… dar, una peste alta, admit că pe undeva are un pic de dreptate. Doar un pic…

Vineri am realizat că îi este dor de Otto… se simte responsabilă pentru el și își face griji. Dacă mă gândesc bine – nu exagerez – e ca și copilul ei… Am avut senzația că o pierd în favoarea lui și l-am invidiat un pic…

Acum – clar îmi lipsește! Fac ce fac și privesc spre locul de pat pe care și-l alesese pentru citit Lev Tolstoi. A fost atât de încântată când și-a luat Anna Karenina de la biblioteca școlii! Și atât de fericită că n-are termen limită de returnare… știu că o va citi de trei ori până să o înapoieze. Atunci voi trâmbița iar de bucurie îmi vine fata în vizită!

Până la urmă, merită orice compromis un eveniment de genul ăsta… 🙂