Arhive etichetă: confirmare

Restaurare

Am auzit de nu mai știu câte ori că Noaptea e un sfetnic bun. În așteptarea lui Moș Ene mi-am dăscălit Speranțele întru liniștirea-mi să fie numai ochi și urechi – să nu se trezească vorbind neîntrebate, să nu țopăie dintr-un loc într-altul căutând joaca. Și să nu care cumva să ațipească… Să-mi spună imediat ce m-oi trezi ce și cum au vorbit, că e o Situație prea serioasă și Rezolvarea nu prea suportă amânarea.

Ei, aș! Mai bine vorbeam cu Pereții, că ăștia cică au urechi! De cum m-am trezit am dat cu ochii de dragele-mi Speranțe adormite… Le-am privit întâi un pic încruntată, am vrut să le smulg din brațele Somnului, dar nu m-a lăsat Sufletul. Mi-a șoptit Lasă-le, Fată! Uite ce frumos dorm ele așa îmbrățișate… Mai bine pune-ți Mintea la contribuție că prea se sumețește că ea e cea mai cea!

Avea dreptate… Mi-am cules ușor Zâmbetul din somnul liniștit al Speranțelor și i-am cerut Minții cu un calm împăciuitor să analizeze ea Situația.

Mdea… mi-a zis Mintea apoi… nu mi-s prea odihnită. Au făcut așa o larmă Speranțele peste noapte! Chicoteau, țopăiau într-un picior, ba chiar au făcut și-o horă! Și-am auzit ca prin vis că ziceau de-un… Compromis… În fine, tot ce pot să-ți spun e că din Situație trebuie eliminat colțul ăla brun.

I-am mulțumit Minții în gând și-am eliminat maroul în primul rând. Următoarea lămurire mi-or da-o Speranțele după trezire.

Acu’ aștept. Între timp, până găsesc Rezolvarea încerc cu degetul marea. Poate nu-i tocmai înțelept, dar cumva Situația tre’ s-o îndrept… Fiindcă de vreau să-mi folosesc Zâmbăricii în continuare se impune musai restaurarea de culoare.

Ș(o)apte

Pornesc hotărâtă să pun capăt stării anapoda care mă prinsese în mreje cu ceva vreme în urmă. Rememorez întâmplările din Miercurea ce pe-aici s-a împământenit a fi Fără Cuvinte. Cea din viața reală mi-a fost Cu zâmbet de speranță. A fost suficient doar să aud de la celălalt capăt Am obținut acordul din ambele părți, acum am nevoie doar de confirmarea ta…  Apoi zilele ce au urmat au fost pastelate cu surprize plăcute. Chestii care merită împărtășite unui duhovnic drag…

Șapte pași – atât mă despart de-o-mbrățișare sinceră și caldă… de cuvinte doar insinuate de o curgere lină și constantă. Realizez că reproșurile sunt mascate doar de impresii gen rece ca gheața sau sărat precum marea… Sarea o pun eu uneori. Răceala e poate tot din vina mea, fiindcă mă simte când nu vreau să zăbovesc… Mă-ntreb de mă-nțelege?!

Fac pașii cu graba dependentului de viciu. Știu că e locul unde-mi pot lăsa gândurile în voie. Amalgamul de cuvinte care se rostogolesc fără teama de a fi stăvilite nu mai au răbdare. Se topesc într-un imperativ Mai repede! care mă face să zâmbesc! Șapte pași îi faci într-o clipă, ce-atâta grabă?

Mă simte… Mă știe poate cel mai bine… Mă-nvăluie cald și așteaptă… de fiecare dată cu aceeași răbdare ce contrastează cu năvala gândurilor ce-mi pornesc de la un Spui? abia șoptit.

Și-i spun …de miercuri știu că Bunul mă iubește! Ei, nu râde, știu ce spun doar! Miercuri, Joi, Vineri, Azi – astea-s dovezi clare! Păi cine crezi că m-a ajutat? 🙄 Nu chicoti! Am isprăvit toate-toate! Pot dovedi orice, dar n-are rost să-ți cer să vii să vezi – știu că nu poți… Mai bine nu spuneam…

Liniștea de dinaintea plecării seamănă picuri de tristețe ce preced doar alți șapte pași. Dar înainte de a-i face – fără grabă de data asta – ceva mă-ndeamnă să-i spun

O să revin, să știi… Te iubesc, Apă!big hug