Arhive etichetă: copil

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Funny mum???

( eu nu-s ca ea, zău! 😳 )

😯 Bre, ce ți-e și cu copchii ăștia! M-am căpătat cu-o dedicație de toaaată frumusețea, de nu știam apoi ce să mă fac cu ea… și taaare mi-a mai plăcut asta! 😆 Uitați-vă și voi și vă minunați de-așa mândrețe de mamă…

Acum, am și eu dreptul să limpezesc apele, nu? 🙄 Vă zic din capul locului – eu nu am cum să fiu așa o mamă! Mi-s o mânuță de om, de unde-așa pumn de fier? Ba din contră – și-o pun pe fiică-mea de martor, că ea chiar mi-a reproșat odată și m-a-ndemnat să fiu și eu precum celelalte mame, alea normalele. Da’ nu mi-a reușit – drept să vă spun! – oricât m-am străduit… 😳

Doar un exemplu vă dau azi – cât să mă fac de poveste vă luminez în legătură cu aspectul ăsta al încercărilor mele nereușite în a mă încadra și eu în tagma normalității.

I. O mamă normală nu-i cumpără copilului înghețată zi de zi! Corect?

Ei, da! Pe când avea vreo 4 ani, Issa mea era mare devoratoare de înghețată! Ca și mă-sa dealtfel… Și-i lua subsemnata zilnic câte o înghețată din aceea la cornet – bunăăă, tare bună! Și toate-au fost frumoase până în ziua în care m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu – mamă normală, nu ca mine! Din vorbă-n vorbă mă uit la ceas și-i zic că mă grăbesc, că mă așteaptă domnișorica mea cu înghețata cea de zi cu zi. Atât mi-a fost – că s-a pornit amica pe depănat o poveste cu un pitic c-un an mai mare decât fiică-mea, temperatură, gât roșu, spitalizare, injecții și alte prăpăstii de-astea, de-au aprins beculețul roșu în dreptul susceptibilității de a mă eticheta eu însămi drept mamă imorală și nechibzuită pe deasupra! 😳

Și-am plecat spre casă așa de gânditoare, că nici n-am mai remarcat când am trecut pe lângă magazine. Nici pâinea n-am mai luat-o, că de-nghețată nu se mai punea problema…

Acasă m-aștepta minunea cu părul ondulat pe vremea aia, pe post de Comitet de primire. Și-a rotunjit și mai tare ochii ei mari și negri, și-a scuturat zulufii și m-a luat la rost Păi, înghețata? I-am bâiguit că n-am trecut pe la magazine, că urma să ies la piață, că… Vin și eu cu tine, da?! mi-a zis ea hotărâtă și zâmbitoare zor-nevoie. Și mi-era clar de ce voia să meargă! Așa că am pus la cale un plan de învăluire. Oricum mergeam la locul de joacă… ziceam eu că o obosesc peste măsură, apoi mergem să facem cumpărăturile prin muuuuulte magazine, până uită de magazinul nostru de-nghețată. Acu’, zic drept, înghițeam în sec cu gând la bunătatea ceea răcoritoare și-aromată, dar ce nu face un părinte pentru binele copilului lui, nu? 🙄

Zis și făcut! Mi-am luat copilul de mânuță și am purces spre parcul cel mai dotat. 20 de minute pe ceas distanță de mers pe jos. Ne-am învârtit preț de-aproape o oră printre topogane (două la număr – unul mic și unul mare, de-mi stătea inima în loc numai la gândul că piticania ar fi în stare să-și dea drumul la vale până mă-ntorceam eu de la scara de unde o priveam cum urcă voinicește), balansoare, leagăne, chestii rotitoare, groapa de nisip (off, nisipul ăla de-ajungea printre firele de păr Nici eu nu știu cum, mami!)… 😕

În fine, după ora aceea eram așa de amețită, că nici nu-mi mai amintesc despre ce mi-a turuit copila în drumul spre magazine! Dar știu că avea o turație de nu vă imaginați! Și mai știu că-n ziua aia am uitat să cumpăr pâinea de-atâta zăpăceală… Că am intrat prin nu mai știu câte magazine, cu gândul să-i scot minunii din cap magazinul de înghețată. Doar că mi-a scăpat din vedere că n-aveam copil ușor de prostit. Ieșind din magazinul cu 1001 de nimicuri, îmi zice fiică-mea serios Mami, hai și la farmacie să-i luăm lui Maie alifia de mers! Frumos copil! Cum s-a gândit ea la bunicuța ei și la reumatismul de-o necăjea… și cum știa ea când tubul de gel al lui Maie e pe terminate… 🙂

Am trecut strada – Pe la trecerea de pietoni, mami! – și parcă-mi zbura copilul, nu alta! Am intrat în farmacie, am luat tubul salvator de mers și-am ieșit… de mă punea careva să trag la plug și cred că aș fi fost mai odihnită! Voiam acasă, să-mi odihnesc picioarele de plumb și-atât! Eu dau să merg înainte, dar mânuța mă trage spre lateral. Cum de uitasem, Doamneee? Magazinul de înghețată era alături de farmacie! Iar vânzătoarea era în prag, zâmbitoare – eram de-ai casei doar… Intrasem în belea! Se-alesese praful de tooot planul meu de normalitate! Am tras aer în piept, am deschis portofelul, am privit cunoscător și i-am zis Issei, cât de convingător am putut eu, că am rămas fără bănișori

Atât mi-a trebuit! Personalitatea fiică-mii s-a înfoiat la mine, luând aspectul unei mogâldețe cu părul vâlvoi, ochi mirați peste măsură și mânuțe-n șolduri. Obicei preluat de la Maie… – mi-am zis – trebuie s-o scap de el cât mai degrabă! Și n-am apucat să-mi termin bine gândul când a pornit spre mine bolovanul Bani de țigări ai, dar de-nghețată n-ai???? Mă năucise asta – deja mă rușinasem peste poate de încercarea mea de normalitate. Eram și mai imorală acum – era ca și cum irosisem bunătate de resurse pe iarba ceea rău famată! Și n-aveam cale de întors, că nu-i puteam spune copilei că bănișorii erau la locul lor și nu ne pândea starea de pauperitate. Asta mi-ar fi atras și mai tare oprobiul odraslei, plus morala legată de cât de urât e să-ți trombonești aproapele. Nu vedeam cale de întors, așa că am ridicat privirea spre vânzătoare. Ea chicotea de zor și pentru mine! Și-n loc să mă ajute, o aud spunând Nu e problemă, doamnă, sunteți de-a casei doar – plătesc eu înghețata și îmi aduceți banii mâine! Nu știu de ce, dar am avut impresia că îmi făcuse și cu ochiul. Ce mai conta? Issa mea făcuse deja 180 de grade, mă luase de mână și mă trecuse pragul cu iuțeală, de parcă-i era teamă să nu se răzgândească tanti vânzătoarea

Ce s-a mai amuzat Maie pe seama mea! Cum m-a mai povestit Issa la toți că mă cunoaște tanti vânzătoarea și mi-a dat înghețata fără bănișori! Și – mai ales – cum s-au mai amuzat cu toții când la masa de seară s-a descoperit că am uitat să cumpăr pâinea! Tot pentru că irosisem bănișorii pe iarba lui Aghiuță – așa au comentat urâcioșii! 😳 Iar eu m-am lecuit de normalitate. M-am resemnat să nu mă mai schimb și-am continuat obiceiul înghețatei de zi cu zi. Indiferent de anotimp…

 

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Fără îndoială…

Cred că unul din păcatele capitale pe care le facem fără voie e să ignorăm până la desființare Copilul din noi. Să ne împăunăm cu atributul de Adult. Îmi amintesc cu groază că în copilărie abia așteptam să cresc, să fiu om mare – să pot face exact ce-mi doresc eu, să nu mi se mai interzică lucruri, să nu mă limiteze cei din jurul meu. Să nu mai aud obsesivul Ești copil, eu decid ce e mai bine pentru tine – abia când vei crește vei avea dreptul să hotărăști în ceea ce te privește! De-acolo a pornit dorința Să cresc odată!

Că eram prinsă în capcană am realizat mult mai târziu…

În timp, i-am convins pe cei din jur că sunt un copil matur. Așa mă definea tata. Același tată care acum mă privește zâmbind și îmi spune Ești un copil mare!  Acum nu mai neg cu vehemență că sunt copil – ba chiar îmi face o plăcere nebună să recunosc asta! Copilului ăsta îi datorez până la urmă De ce?-ul, zâmbetul și dragul de semenii mei. Lui îi sunt datoare pentru cele mai frumoase momente din viață, nu adultului din mine. Adultul mă îndeamnă să fiu serioasă, pe când copilul îmi permite să mă joc și să zâmbesc, să fac haz de necaz , orice ar fi! Mi-e drag de mine așa cum sunt și nu mi-aș schimba felul – la ce bun să gonesc ceva fără de care n-aș putea trăi? E o parte din mine pe care o iubesc necondiționat… poate tocmai pentru că e cel mai de temut critic al meu.

Azi recunosc – pot pierde orice, dar nu și copilul din mine… îi dau voie să mă iubească sau nu, dar nu îl pot lăsa să plece… 🙂

Du hast?

Uscat, înalt, cu un IMC sub cel al meu sigur (sîc! :D), tipul de peste două mese de noi era teribil de plin de el. Nuș’ cu ce-i greșise iubita, dar era pornit hotărât să nu-i răspundă la apeluri… să-i arate odată pentru totdeauna care e purtătorul papucului și cine e sub. Prietenii de sticle (că pahare n-aveau pe masă, am văzut eu bine) erau pe aceeași undă, că unul nu a făcut front comun cu năpăstuita creatură făr’ de drept la apel… Ba au găsit de cuviință să alimenteze orgoliul amicului cu ai dreptate, boss, cine se crede ea?.

Sincer, abia așteptam să ajung în localul ăla – e ceva vreme de când n-am mai avut bucuria să-mi beau cafeaua într-un piano-cafe. Jazz-jazz-jazz! Mai că n-am țopăit de fericire la auzul veștii! Doar că partea asta cu bucuria exagerată mi-a ieșit cumva pe nas…

Nu cârcotesc, exceptând prezența individului totul ar fi fost perfect… chiar și soneria telefonului ar fi fost ok, îmi place Rammstein, pe cuvânt, dar nu în mixaj cu jazz-ul…

Așa… am rezistat preț de peste 7 sau 8 apeluri – la fiecare din ele aruncam o privire către apelat, poate-poate s-o simți și el și nu ne-o mai face părtași la drama lui sentimentală. Dar nu! Circul avea nevoie de martori! Să știe toaaată lumea că el îi mai sus decât consoarta! Abia apoi am ripostat, pe limba lui, cu un Frate, pune telefonul pe silențios sau închide-l! Fără te rog, pe un ton vrut egal, dar care trăda exasperarea.

Ei, aș! Alta cu tupeu? Cred că doar asta a văzut individul… nu deranjul provocat în jur, nu lipsa lui de maniere… Da de când îmi zice mie cineva ce să fac????

Mdea… intrasem deja în colimator. Mai rău, am realizat că îl obligasem indirect pe al meu prieten să se poarte cavalerește. Iar el… abia de se descurca cu diferența de fus orar, asta după o întârzire nedorită de peste 3 ore în avion. Era exact ceea ce îi lipsea!

Eu… recunosc, din viteaza cu atitudine civică nu rămăsese mare lucru. Regretam că am limbă, că am avut răbdarea redusă, că am acceptat să vin la cafea, că m-am bucurat de piano bar, că…. multe, inclusiv că exist și mi-s greu de oprit uneori…

Și atunci a răsărit de la masa alăturată cavalerul pe cal alb. Îi drept, concretizat într-o masă de mușchi, tatuaje la metru, o chelie și o privire de n-ai fi vrut să i-o vezi (asta mi-am zis cred la al treilea apel, când mi-a surprins privirea îndreptată spre posesorul telefonului buclucaș). Care a simplificat povestea cu o frază strictă și la obiect. Tot fără te rog. Frate, ia închide telefonul, cere scuze doamnei, termină ce ai de băut și cară-te! S-a așezat pe scaun, mi-a zâmbit, i-am întors zâmbetul, a butonat ceva la telefonul din fața lui și și-a văzut de ai săi comeseni…

Reacție în lanț… pe când îmi setam și eu telefonul pe silențios, am auzit un să mă scuzați de deranj spus din vârf de buze, apoi am realizat că „viteazul” își luase tălpășița, cu tot cu anturaj…

Frumos i-ai mai zâmbit! mi-a spus V. Merita… e pentru a doua oară când realizez că aspectul fioros e doar o fațadă, care ascunde uneori o persoană cu bun-simț și suflet de copil.

Am ajuns acasă și primul lucru a fost să ascult Rammstein. Melodia cap-coadă! Și de data asta cu plăcere… 😉

P.S.1 Apăi de ce să mă supăr pe local? Firește că o să-i calc pragul și a doua oară, poate-l întâlnim din nou și pe fiorosul tatuat… tot râdea cineva pe înfundate că și-a căpătat un fan. 😀

P.S.2 Aici nu încape loc de ironie, datorez un Mulțumesc, V., pentru cafea și muzică! 🙂