Arhive etichetă: curaj

Uneori, Norii te înseninează…

( cam așa 🙂 )

Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.

E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul,  mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.

Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!

Nori la Grande Arche

Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile… 

Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.

Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.

Iar după ultimul  Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂

A Bug’s Life

Un filmuleț despre curaj, depășirea condițiilor, încredere și mai ales spirit de echipă… și niște voci tare făinuțe, care m-au amintit de cele din Cars. Cât despre culori… o paletă superbă! În fine, văzut cap-coadă. Și zâmbit. 🙂

(Trailer-ul mi s-a părut mult prea zgomotos, așa că am optat pentru teaser.)

Tocuri

„Blugi şi adidaşi/tenişi… mă fac chestiile astea să mă simt teribil de confortabil. ….. Într-atât de tare încât 3 cm în plus la un toc de pantof îmi pare că e o adevărată chestie de curaj (în ce mă priveşte). Un calvar în toată puterea cuvântului. Mă simt de parcă aş călca în străchini…”

Cam aşa îmi expuneam pledoaria contra tocurilor azi.

Pe de altă parte, deh… Trebuie să dau dreptate părţii adverse.

„Tocurile sunt un atribut al feminităţii. … Şi sunt ca mersul pe bicicletă. … „

„Nu pot” este expresia pe care încerc să o elimin din vocabular. Aşa că de azi experimentez mersul pe tocuri. Până mă satur de ele. 😀

TocuriSursa Foto