Arhive etichetă: cusur

Impardonabil

Pfiuuu, iar am comis-o! Și n-a fost cu intenție… doar că n-am putut să mă abțin și pace! Mdea, ăsta e cusurul meublushing

M-am trezit dimineață cu un chef nebun de gătit. Din vreme în vreme înveselesc Bucătăria cu prezența-mi pitorească. Și-i împrumut culoare din belșug cu rochia-mi roșie cu floricele. Dacă era vineri, scriam Jurnalul. Așa… doar consemnez cum am mai vrăjit eu Bucătăria.

Buuun! Pentru că tot eram plină de elan muncitoresc am pândit-o pe fosta colegă de birou. Am speriat-o cu un Bau! și-ntre două guri de cafea și-un fum de țigară am întrebat-o Ce zici de-o ciorbă de burtă? batting eyelashes Și cum n-a avut nimicuța împotrivă… m-am pus pe cale spre magazin după cele trebuitoare. Cineva tre’ să facă piața și duminică, nu?

La întoarcere, mă sună o prietenă să afle dacă mi-s încă întreagă, să știe ce mai fac… chestii de-astea, ca-ntre fete! Și-mi dă ghes Bunul să-i zic și de proiectul meu. Fată, fie-ți milă de mine și nu-mi strica ziua de plajă! Că de-o săptămână visez să stau despuiată toată ziulica pe plajă. Nu fi știi tu cum! timeout

Mdea… fiindcă prietenul la nevoie se cunoaște am ajuns acasă și am tras de timp cât am putut. Cu mare părere de rău, dar ce să fac? Am pus vinete la aburi – că asta cică nu se numește gătit – am făcut un mujdei de usturoi cu iaurt și smântână, am tăiat roșii și-am făcut un tortuleț a la Ana. Cam așa…

Am blurat imaginea de necaz… că-ntre timp m-a sunat Prietena și m-a luat cam pe ocolite cu-ntrebarea Fată, sper că n-ai stat nemâncată până acum. Ia zi, ce-ai băgat la ghiozdănel? Când i-am zis ce-am mâncat s-a oțărât la mine cu un Ei, parcă-ți stătea în gât brânza de capră cu roșii… Cum spuneam – prietenul la nevoie se cunoaște. De prietene nu se pomenește cuvințel. d'oh

Totuși îi dau picul de dreptate și n-o șterg din lista de prieteni pe motiv c-ar fi în stare să mă pună să mănânc doar uscături. Partea proastă e că, mai nou, de fiecare dată când gătesc se-ntâmplă ceva. Natura se dă de-a berbeleacu’ în cinstea evenimentului. Bine că n-am Oceanu’ la doi pași, că mă ploconea cu vreun tsunami de toată frumusețea! I don't wanna see

Acum mi-e ciorba pe foc și-afară o cam pune de-o furtună. S-a hărnicit și nea’ Ilie iar și-mi bubuie în urechi tunetele ‘mnealui. Da’ nu mă las eu speriată de hărmălaia lui și nu-i fac hatârul să-nchid fereastra. E răcoare și mi-e bine așa, Sfinte! Ce-ți veni să-mi agasezi urechile?

Mă uit cum plouă și parcă mi se strânge sufletul. Sper să fi ajuns pe vreme bună acasă prietena asta a mea… Prefer să-mi zâmbească, așa cum poate o să zâmbiți și voi, nu s-arunce cu roșii stricate după mine. Că-i musai să ne fie săptămâna cea nouă adunătură de bucurie, nu? happy rose good luck

Uneori, Norii te înseninează…

( cam așa 🙂 )

Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.

E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul,  mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.

Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!

Nori la Grande Arche

Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile… 

Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.

Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.

Iar după ultimul  Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂

În pat cu TVA-ul

Cred că în fiecare meserie există un ceva care provoacă emoții… un fel de Pat al lui Procust, etalon care dă fiori, căutătorul de noduri în papură

Dumnezeul Contabililor este ANAF-ul… de El se tem cel mai tare nu pentru că au ei ceva de ascuns, ci pentru că e Atotputernic. Și năzuros. Și mai ingenios decât o soacră pusă pe rele. Și mai ales lacom… are buzunarele mai largi decât ale unui popă de țară, pus pe chiverniseală. Mai largi, dar pare-se că și mai descusute – oricât ar primi, tot îi puțin și n-ajunge!

În fine, nu o să-mi expun aici chiar toate sentimentele nutrite față de El. Eu nu prea-L recunosc, deși am avut o strânsă și lungă relație – constrânsă altminteri. Mi-a pus inima pe jar, mi-a dat fiori, nu L-am refuzat niciodată când mi-a cerut ceva sau m-a chemat, oricât de absurdă i-a fost dorința… N-a știut să mă facă să Îl iubesc, ăsta îi păcatul capital! Și nici supușii Lui n-au putut să-mi oprească șuvoiul cârcotelilor când am avut ceva de spus… Un simplu Ssssst nu-i îndeajuns pentru mine!

Și ca un veritabil necredincios I-am vânat greșelile, I-am ironizat bâlbâielile, L-am persiflat, am spus bancuri pe seama Lui, I-am înfruntat supușii… multe ar fi de spus și cine mă știe ar putea confirma blasfemiile-mi la adresa-I… Nu mă pot abține, ăsta e cusurul meu! Dar vin instant și natural… ar fi păcat să le reprim, ce-am de pierdut?

Știu, o să mă ardă iar la buzunar, o să mă oblige să aleg o vacanță rezonabilă ca preț și locație, cu gândul la birul pe care mi-L impune sau – mai rău – să renunț de tot la ea…

Și ce dacă? Facă-se voia Ta și mai na una! Că e cu drag și din inimă… mi-a fost pe plac, m-am prăpădit de râs la vederea-i și mi-am zis că nu e de lăsat! Simpatic, deh, ca orice pamflet! 😀

Pamfletul

P.S. Mulțumesc Doză de râs, sursa mea de inspirație! Îmi iau nasul la purtare și îți mai dau un pup pentru permisiune. 🙂