Eustace & Coffee

Să știi că azi mi-am spus că de vreme ce nu m-ai mai văzut demult desenând urme prin colbul de pe-aici e posibil să-ți fi făcut fel de fel de griji. Mi te-am închipuit conturând iar cine știe ce scenarii (că doar la asta te pricepi tu cel mai bine) și am simțit nevoia acută să scot de la naftalină eticheta Ingrată. Și ea, ca și locul ăsta, era prăfuită rău de tot. M-am cam fâstâcit la vederea ei… Așa ponosită și mototolită n-o mai găsisem nicicând. Și mi-am căutat cuvinte potrivite, care să mă disculpe măcar preț de-o secundă și… M-a atins în treacăt doar cine se scuză, se acuză. Tăioasă adunătură… Nu mi-a picat prea bine, dar cu toate astea o să-ți scriu.

Balet. Pași ușori, grijulii, aproape plutind. Asta fac de-o bună vreme. Sau asta încerc să fac. Mai mult de nevoie decât de voie. Dar nu știu cum naiba se face că, oricât de ușor aș păși, oricât de atentă aș fi, podeaua tot scârțâie. Și fiecare zgomot smuls îmi amintește că dedesubt e vecinul. Acum știu că vei râde. O să am un pic de răbdare să-ți recapeți mina serioasă și-abia apoi voi continua. Așa…

Pe vecinul ăsta, recunosc, nu l-am văzut niciodată. Doar l-am auzit vorbind. O singură dată. O voce vag mârâită, plină de morocănoșenie. Brrr… Complet neplăcută! Și altă o singură dată l-am auzit răcnind. Atunci chiar mi-a ticăit inima! În niciunul din cazuri n-am simțit nevoia aceea firească (pentru care nu o dată ai fi fost în stare altminteri să mă pui la zid!) de a socializa. Mă știi doar – dacă e un ceva care nu îmi place, tac! Îmi fug cuvintele și nu socializez neam! Cu toate astea, pentru mine trebuia să aibă musai un nume, așa că l-am botezat Eustace… după știi tu cine… Știu, nu e frumos, dar trebuia să îl identific cumva, nu? E ființă doar… Și nu una oarecare! La o percheziție sumară s-ar găsi la el, ca o pradă de război(?), mai mult de-o mie din cuvintele mele, cuvinte pe care tu crezi că le dosesc de bunăvoie…

Ar mai trebui să știi că mi te închipui spunându-mi, printre hohote de râs, că e o copilărie joaca de-a baletul și că levitația ar fi de preferat! Acum mi-e parcă mai ușor și chiar zâmbesc. Eticheta e picată, cred, pe podea și știi ce e haios? Aș fi vrut să fi făcut un poc! E așa o liniște aici…

P.S. Chiar dacă-ntârzii, tot îți las lumina și o ceașcă de cafea. 🙂

Mâine

(… sau Vremea Hatârului…)

Când Față-Fără-Zâmbet a hotărât că este vremea achitării polițelor restante prin Pedeapsa depărtării mi s-a blocat întâi robinetul cuvintelor. Da, era de așteptat, dar întâi am tratat povestea ca pe e o simplă defecțiune. Se mai întâmplase asta în nenumărate rânduri. Am constatat că-n astfel de cazuri doar pe Uff! mă mai pot baza… Mi-am zis că n-are rost să fac valuri și-am zâmbit amar.

Mi-am îndesat mâinile în buzunare și-am așteptat… cumințirea gândurilor Feței-Fără-Zâmbet… înțelegerea și acceptarea măcar tacită a revederii… Până la urmă ce rost are să lipsești de bucurie un suflet de copil? Dintre toate relele închipuite în lumea asta cel mai mare rău e Pedeapsa depărtării! Chiar și pentru adulți…

Ore bune am rămas în așteptare. Apoi am simțit ca o pișcătură pe degetul cel mic. Mereu cei mici sunt mai sensibili – mi-am zis și am tras ușor mâna. De degetul cel mic stătea agățat cuvântul păcat, iar în coada lui era șirag de cuvinte care, de cum s-au văzut scoase la lumină, au murmurat în semn de scuză Încrustează-ne în firele de nisip, Fată dragă, sub formă de Mesaj aparte!

Le-am așezat cu grijă în casetă, cu gând să-l cruț de alte neplăceri pe degetul cel mic și sensibil peste poate… Mâine va fi vremea hatârului promis cuvintelor ce azi se odihnesc printre semne de suspensie. Mâine…

Pisici!

Ce pisici să-i spui unui om dat peste cap, presat de timp, neliniștit și nerăbdător să treacă peste un hop, astfel încât să nu dai cu bâta în baltă?

Cum pisici se-ntâmplă că, deși ai la îndemână ditamai dicționarul, te trezești că niciun cuvânt nu e îndeajuns de potrivit să îl scoată la liman?

Când pisici să reușești, în contratimp fiind, să-ți strângi literele mănunchi și să-ți inventezi tu cuvintele?

Unde pisici să găsești fraza aceea perfectă, fără bălării, fără floricele, care să-l aducă pe linia de plutire?

Pisici să fie azi! Măcar ei au o poveste mai veselă…

Sursa foto

Cu Dopuri în Urechi

Azi nu-mi vorbi! Adu-ți aminte c-ar fi păcat să irosești cascadă de cuvinte! (Iar te-am citat… Să-mi fie cu iertat!)

Ieri, răscolind prin chestiile vechi, am dat de aste dopuri de urechi din fină ceară de albine. Azi le testez cu gând la nu, mai bine… Azi liniștea mi-e chiar trebuitoare, deci nu-mi vorbi! Mai bine ți-ai piti cuvintele-ntr-un fir de floare…

… apoi în voie poți s-asculți și să citești…

Azi poate nu, dar mâine o să-mi mulțumești că nu-mi doresc s-aud că îmi vorbești de ce–ar putea să fie. Condiționalului cel optativ îi țese tiv și-oprește-l la prietenie.

Postcard

Dragul meu,

Îmi este greu, dar sufletul mi-e plin de soare! Hârtie de aș fi avut ți-aș fi trimis scrisoare… Și tușul este pe sfârșite, și ostenită sunt prea tare, și nici răbdare să alerg spre prăvălie n-am, iubite! Ți-aștern cuvintele în grabă, cât încă nu sunt răvășite…

Voiam să știi… E-adevărat, m-au cam bătut condurii de cuvinte, dar steaua de pe umăr mi-a rămas cuminte și-a țintuit ca un odor – mănunchi de raze aurii – cămașa cea din fir de dor ce mi-ai țesut în nopți târzii. Și știi că pline de mirare domnițele m-au iscodit și-au vrut să afle negreșit Cum, cine a făcut așa minune de lucrare? De le spuneam că pe Pământ, cu voie bună, doar depărtarea naște dor ce țese scump veșmânt, m-ar fi crezut nebună… Așa că am tăcut. Și am plecat pe-ascuns. O să-mi găsești cuvinte potrivite să le dau răspuns?

Păcat… În astă seară ghinionul mi-a ronțăit cu drag creionul… Zâmbesc acum când îl ascut să-ți scriu sfârșitul.

Te sărut!

Free Style

Știi? Uneori apariția unei singure persoane poate alunga stolul de cuvinte. Vântul le poartă departe, lăsând un gol umplut doar de o liniște obositor de apăsătoare. Dar în spatele tăcerii poți intui gândurile bune. Și zâmbetul. Ele sunt mai greu de suprimat…

Și abia când realizezi asta zâmbești la rându-ți… 🙂

Invizibil

Azi n-am avut prea multe cuvinte. Pe De ce? l-am tot împins de la prima oră a dimineții spre fundul sacului. Păi… uneori e bine sau nu să-ți golești au ba mintea de gânduri ?! 

Azi am zis că locul licuricilor e în sac, peste întrebarea-mi favorită! Am strâns bine-bine gura sacului cu un nod gordian și gata! Toate șușotelile, cârcotelile le-am redus la un Ssst! fără drept de apel. Nu-mi plac mie excepțiile? 🙄

Tot azi am descoperit din greșeală ce este dezamăgirea…

Lecția de limba română. Profesorul întreabă:
– Ion, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge o fată frumoasă, iar când să te apropii de ea apare un autobuz și ea pleacă.
– Bine, bravo Ionele!
– Vasile, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge un băiat frumos, iar când să te apropii de el apare un autobuz și el pleacă.
– Hmmm…
– Bulă, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în urma ta merge Vasile, iar la orizont nu se vede nici un autobuz…

Deci, dezamăgirea este în strânsă legătură cu autobuzul… și opțiunea, firește!

Da, am cam fluierat a pagubă de cuvinte și-n pauza de țigară am ridicat ochii spre Bunul. Nu era la locul lui… Plecat cu trebi pe te miri unde, mi-a lăsat doar un cer de-un albastru demențial, peste care a aruncat în grabă o perdea de Nori și aburi…

Bunule, o să mă fac de data asta că nu văd că ești cam invizibil de ceva ore bune… Nu te întreb nici de ce?, nici pe unde-mi umbli. Găsesc până la urmă că și dezamăgirea-și are rostul ei și-mi caut culori pentru un zâmbet. Unul mai frumos decât cel furat la prima oră a dimineții. Ia să-mi zici de-ți place ăsta… 🙂

P.S. Iar de nu ți-i pe plac, fă-mi rost, rogu-te, de alte culori…dar să știi că albastrul nu ți-l dau înapoi nici să mă pici cu ceară!

Jurnalul unei femei simple – 14

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 23.01.2014 ora 00:45

Afară … cred că a plouat… sau ceva de genul – rece, asfalt ud… dar asta nu pune piedică ălor doi sau trei cheflii care zici că-s loviți de limbarniță acută! Cred că suferă pe deasupra și de boala superstiției – că altminteri somnul meu ar fi avut câștig de cauză în fața cioburilor care se pare că în accepția lor alungă ghinionul. Mdea… singurul dram de noroc rămas după ce mi-au stricat bunătate de odihnă e că m-au trezit la vreme să închid fereastra. Să le spun Mulțumesc! … să nu le spun?! 🙄

Mă gândesc … la bife. Bifăm, nu? O situație raportată la vreme, un job ochit, râvnit și în fine căpătat, un țel atins… Se pare că viața ni-i cam plină de bife… Bifăm chiar și ghinioanele în speranța că ne vor ocoli apoi. Hmmm… câte creioane tocim bifând de-a lungul vieții? Mă gândesc la faptul că de-o bună vreme bifez nesomnul cu succes… Și nu-i a bună! 👿

Din locurile de unde învățăm … Nu mă pot hotărî… merg întâi să-mi fac o cafea, deși… da, cafeaua ar fi ultimul lucru care mi-ar trebui acum! De câteva zile am învățat un lucru – orice bucurie se poate transforma în timp în dezamăgire. Depinde doar de unghiul din care privești vestea. De cât de… comod te-ai așezat. Și de cum știi să gestionezi situația. Și de doza de haz de necaz pe care o poți pune la bătaie. O pală fină de ironie îmi trage un bobârnac zdravăn peste nas și-mi spune că deja bat câmpii. Posibil fără eleganță, dar sigur pe lângă subiect! 😳

Sunt recunoscătoare pentru … că am ațipit mai devreme cam vreo 20 minuțele. Încă mai văd partea plină a paharului și asta-i de bine! Aș fi fost și mai recunoscătoare pentru 8 ore consecutive de somn. Bunule, fă bine de scoate dopurile de ceară din urechiușe și-auzi-mă!

Din bucătărie … nu vă pot da detalii la ora asta, poate data viitoare o să vă povestesc despre o salată verde cu sfeclă roșie tăiată julien, cu ardei roșu, castravete și brânză de capră. …

Cu ce sunt îmbrăcată … cu praf de somn… aștept să-și facă efectul, că-i amestecat cu răbdare verde!

Citesc … ce scriu alții, că eu mi-s cam deficitară la capitolul cuvinte. Ori le-a păpat pisica aia de-o văd de ceva timp așteptându-mă seara să vin acasă, ori le-a suflat vântul. Nu prea mai citesc și iau notă de asta… Mai multe note și mă pun pe solfegiat…

Ceea ce aștept (sper) … cumva în van aștept să-mi clarific diferendul cu ANAF-ul. Ei, da, mi-e clar că mă va jupui de-un rând de piele pentru veniturile obținute în 2011 în Norvegia. Am așa o siguranță legată de povestea asta… ehe! Adică pentru 3 luni de muncă acolo (adunate cu indulgență de mine) o să mă taxeze statul român fără pic de scrupule. Deh, prea m-am bucurat că n-am lucrat la negru, o să-mi iasă pe nas acum toată fericirea! Nu-mi arde de plâns, așa că o să râd de mine cu lacrimi! Cam așa…

Ce mai meșteresc … deocamdată nimic. N-am starea necesară, daaaar… Îl mai țineți voi minte pe bărbatul din viața mea de-mi stabilea seară de seară sarcinile în bucătărie?! Exact! Mihăiță și-a numărat pe degete colegele de clasă și așa am aflat aseară că am o nouă sarcină – 19 mărțișoare pe care o să le ofere plin de el. Că doar nu-i de colo să mă pună pe meșterit, nu? Promit să le pun la grămadă și să le imortalizez pentru posteritate… 😉

Ascult … un playlist de vreo 2 giga de muzică destinată odată demult unui restaurant… Să toooot asculți! Cert e că e faină și spun Mulțumesc! 🙂

Unul dintre lucrurile mele preferate … cafeaua pe care numai ce am terminat-o. Soarele, nisipul și marea… Da, bine, am scris deja 4 chestii, dar la ora asta mi-s îngăduitoare cu mine… Acum aș prefera să mai și dorm, dar poți de răul limbuților de afară? Prefer să fiu precaută și să nu torn gaz pe foc, așa că mă abțin să le zic un ceva de dulce. Nu cred că ar avea efect, așa că prefer să tac…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … vine blonda de soră-mea – asta face cât un car de planuri!

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Să vă fie aproape Zâmbetul azi – ar mai fi doar 2 zile distanță de Răgaz… 🙂

Inform(are)

Știi? Pe-aici , prin lumea virtuală, cineva a inițiat obiceiul ca miercurea să fie ferecate cuvintele în imagini. Sunt tăcerile frumoase, tăcerile colorate cu zâmbet, lacrimă, soare sau ploaie… Tăceri moi ca mătasea sau aspre ca postavul…

Molipsitor la modul exponențial, caracteristic molimei, s-a instalat tăcerea și-n real. Sub altă formă, firește! Informă…

Cu fiecare țipăt sugrumat de furie îneci în ape sărate cuvintele rostogolite inutil și … le șiroiești de parcă ți-ar fi teamă c-o să sece Marea. Măsori cuvintele celuilalt – două litere-ți par brusc mult prea lungi și le acoperi cu avalanșa altor vorbe grele și apăsătoare ca o furtună.

Te joci cu vorbele tale – ai avantajul folosirii întregului alfabet, dar reduci numărul literelor acordate celuilalt – o  singură consoană și-o unică vocală… Și tot nu ți-e îndeajuns, nu? Suprimi mirarea stupid clădită pe ultima vocală articulată anevoie de celălalt și-apoi te miri că-ți rămân doar mute și-aplecate semne de-ntrebare. Iar când tăcutele semne-și pierd una câte una aripile și-ți rămân derizorii în gând doar trei puncte te suspensie te înfurii. Și-ți iei iar alfabetul, născocind cuvinte fără rost ce adâncesc tăcerea celuilalt.

Cam ăsta-i mecanismul, nu? Păcat că tăcerea ți-a suprimat auzul, altminteri…

… altminteri ai învăța că un drum bătut la vremea lui are echivalentul în aur al tăcerii…

P.S. Uneori un nu se poate transforma în da. Sau invers. Depinde de vreme și de vremuri. Și de ce te străduiești să semeni…

Ș(o)apte

Pornesc hotărâtă să pun capăt stării anapoda care mă prinsese în mreje cu ceva vreme în urmă. Rememorez întâmplările din Miercurea ce pe-aici s-a împământenit a fi Fără Cuvinte. Cea din viața reală mi-a fost Cu zâmbet de speranță. A fost suficient doar să aud de la celălalt capăt Am obținut acordul din ambele părți, acum am nevoie doar de confirmarea ta…  Apoi zilele ce au urmat au fost pastelate cu surprize plăcute. Chestii care merită împărtășite unui duhovnic drag…

Șapte pași – atât mă despart de-o-mbrățișare sinceră și caldă… de cuvinte doar insinuate de o curgere lină și constantă. Realizez că reproșurile sunt mascate doar de impresii gen rece ca gheața sau sărat precum marea… Sarea o pun eu uneori. Răceala e poate tot din vina mea, fiindcă mă simte când nu vreau să zăbovesc… Mă-ntreb de mă-nțelege?!

Fac pașii cu graba dependentului de viciu. Știu că e locul unde-mi pot lăsa gândurile în voie. Amalgamul de cuvinte care se rostogolesc fără teama de a fi stăvilite nu mai au răbdare. Se topesc într-un imperativ Mai repede! care mă face să zâmbesc! Șapte pași îi faci într-o clipă, ce-atâta grabă?

Mă simte… Mă știe poate cel mai bine… Mă-nvăluie cald și așteaptă… de fiecare dată cu aceeași răbdare ce contrastează cu năvala gândurilor ce-mi pornesc de la un Spui? abia șoptit.

Și-i spun …de miercuri știu că Bunul mă iubește! Ei, nu râde, știu ce spun doar! Miercuri, Joi, Vineri, Azi – astea-s dovezi clare! Păi cine crezi că m-a ajutat? 🙄 Nu chicoti! Am isprăvit toate-toate! Pot dovedi orice, dar n-are rost să-ți cer să vii să vezi – știu că nu poți… Mai bine nu spuneam…

Liniștea de dinaintea plecării seamănă picuri de tristețe ce preced doar alți șapte pași. Dar înainte de a-i face – fără grabă de data asta – ceva mă-ndeamnă să-i spun

O să revin, să știi… Te iubesc, Apă!