Arhive etichetă: de ce?

Invizibil

Azi n-am avut prea multe cuvinte. Pe De ce? l-am tot împins de la prima oră a dimineții spre fundul sacului. Păi… uneori e bine sau nu să-ți golești au ba mintea de gânduri ?!  d'oh

Azi am zis că locul licuricilor e în sac, peste întrebarea-mi favorită! Am strâns bine-bine gura sacului cu un nod gordian și gata! Toate șușotelile, cârcotelile le-am redus la un Ssst! fără drept de apel. Nu-mi plac mie excepțiile? 🙄

Tot azi am descoperit din greșeală ce este dezamăgirea… I don't know

Lecția de limba română. Profesorul întreabă:
– Ion, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge o fată frumoasă, iar când să te apropii de ea apare un autobuz și ea pleacă.
– Bine, bravo Ionele!
– Vasile, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge un băiat frumos, iar când să te apropii de el apare un autobuz și el pleacă.
– Hmmm…
– Bulă, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în urma ta merge Vasile, iar la orizont nu se vede nici un autobuz…

Deci, dezamăgirea este în strânsă legătură cu autobuzul… și opțiunea, firește! whistling

Da, am cam fluierat a pagubă de cuvinte și-n pauza de țigară am ridicat ochii spre Bunul. Nu era la locul lui… Plecat cu trebi pe te miri unde, mi-a lăsat doar un cer de-un albastru demențial, peste care a aruncat în grabă o perdea de Nori și aburi…

Bunule, o să mă fac de data asta că nu văd că ești cam invizibil de ceva ore bune… Nu te întreb nici de ce?, nici pe unde-mi umbli. Găsesc până la urmă că și dezamăgirea-și are rostul ei și-mi caut culori pentru un zâmbet. Unul mai frumos decât cel furat la prima oră a dimineții. Ia să-mi zici de-ți place ăsta… 🙂

P.S. Iar de nu ți-i pe plac, fă-mi rost, rogu-te, de alte culori…dar să știi că albastrul nu ți-l dau înapoi nici să mă pici cu ceară! don't tell anyone

Deficit vs Excedent

( ori n-am deloc, ori am prea multe! 😛 )

OLYMPUS DIGITAL CAMERAÎncep cu ce nu am, – și cel mai tare și mai tare tânjesc după un Pisoi. Ieri l-am văzut pe El, pe năzdrăvanul ce m-a tot studiat de la distanță. Mi-am zis că-mi pune bunul Dumnezeu mâna în cap și scap de-un dor. Și am ieșit cu tot cu aparat și conserva de sardine! Mi-a stat cuminte la pozat, dar… cred că-i e teamă de oameni piticului ăsta. M-a lăsat să mă apropii puțin, a acceptat să îl hrănesc – firește, de la distanța regulamentară de un metru 😦 – apoi a șters-o englezește. Teama lui de câini m-a obligat să-l urmez prin grădină. Pășind cu grijă, am realizat că n-am pic de vecini cu respect pentru munca femeii de serviciu. Și-i muncă de Sisif! Să vă mai spun că tocmai fetele aruncă fel de fel de chestii? 😳 N-am bucuria peisajului…

Mai bine trec la ce am în excedent – păi, am umplut lumea virtuală de Bursucei fără să vreau – la asta m-am tooot gândit azi! Mi-s bogată, zău, chiar latifundiară, de vreme ce-s de găsit pe 2 (două) domenii – bursucel.org și bursucel.info! Iar eu îmi fac veacul pe WordPress din neștiință… 😳 Uitasem de ele… Gândesc că dacă schimb locul, poate schimb și norocul, că prea am auzit că Bursucelului i s-au întâmplat lucruri neștiute de el. Și toate au năvălit grămadă luna asta… :mrgreen:

Întâi am văzut că l-au monitorizat, de-au poposit la Referenți link-urile cu pricina. Am săpat un pic cu lopățica să văd ce și cum, că n-am scăpat încă de nelipsitul De ce? și m-am pricopsit cu răspunsul (textual) ASTA CA SA INTELEGI CUM E CU OAMENII CARE SE AUTOINVITA IN BIZNISU TAU. Să iertați Caps Lock-ul, dar lucra omul de m-a luminat parțial – partea tristă e că eu n-am priceput ce legătură am eu cu business-ul aici…

Apoi m-a atenționat Alin c-ar fi comentat Bursucelul cu altă fețișoară la Gravatar, Ba mi-a trimis și-un screenshot spre lămurire. Și ca să fie treaba și mai ciudată, mi-a zis tot el cum că altă dată, tot luna asta parcă, același Bursucel avea o altă poză, de data asta mai… 😳 În fine, muuult prea despuiată! Păcat că n-a făcut și-atunci un screenshot…

Ei zilele astea mi-am pus în minte să mă luminez mai bine și să mă mut din garsoniera WP la confortul sporit al domeniului (n-am hotărât pe care să-l bag în renovare), dar să nu mă întrebați când și cum, că încă nu știu. 😐 Nici asta nu depinde doar de mine…

P.S. 💡 Tot nu-mi dă pace povestea cu Gravatarul – vă-ntreb de-au fost cazuri izolate schimbările la față sau… că nu prea-mi place ce-am aflat.

Fără îndoială…

Cred că unul din păcatele capitale pe care le facem fără voie e să ignorăm până la desființare Copilul din noi. Să ne împăunăm cu atributul de Adult. Îmi amintesc cu groază că în copilărie abia așteptam să cresc, să fiu om mare – să pot face exact ce-mi doresc eu, să nu mi se mai interzică lucruri, să nu mă limiteze cei din jurul meu. Să nu mai aud obsesivul Ești copil, eu decid ce e mai bine pentru tine – abia când vei crește vei avea dreptul să hotărăști în ceea ce te privește! De-acolo a pornit dorința Să cresc odată!

Că eram prinsă în capcană am realizat mult mai târziu…

În timp, i-am convins pe cei din jur că sunt un copil matur. Așa mă definea tata. Același tată care acum mă privește zâmbind și îmi spune Ești un copil mare!  Acum nu mai neg cu vehemență că sunt copil – ba chiar îmi face o plăcere nebună să recunosc asta! Copilului ăsta îi datorez până la urmă De ce?-ul, zâmbetul și dragul de semenii mei. Lui îi sunt datoare pentru cele mai frumoase momente din viață, nu adultului din mine. Adultul mă îndeamnă să fiu serioasă, pe când copilul îmi permite să mă joc și să zâmbesc, să fac haz de necaz , orice ar fi! Mi-e drag de mine așa cum sunt și nu mi-aș schimba felul – la ce bun să gonesc ceva fără de care n-aș putea trăi? E o parte din mine pe care o iubesc necondiționat… poate tocmai pentru că e cel mai de temut critic al meu.

Azi recunosc – pot pierde orice, dar nu și copilul din mine… îi dau voie să mă iubească sau nu, dar nu îl pot lăsa să plece… 🙂

Lui M.

E ca atunci când știi că ți-a murit cineva drag. Conștientizezi că nu mai ai cum să vezi persoana respectivă. Realizezi că dorul se materializează printr-un pietroi trântit fix pe suflet. Conștiința îți reproșează că nu ești tocmai Albă ca Zăpada în toată povestea asta. Și toate astea sunt ireversibile. Și te zbați degeaba. Ai totuși speranța că o să treacă…

Exact așa e acum. Nu pot să zâmbesc la comandă. Nu cum v-ați dori voi. O să ia ceva vreme. Fix vremea la care voi fi înt-atât de matură încât va dispare „de ce?”-ul atât de caracteristic copiilor. „De ce?”-ul atașat fiecărei acțiuni întreprinse de cel de care îți pasă. Pentru că dacă se aplică pentru mine „Să vezi ce mișto e după ce conștientizezi că tu iți aparții și ai de dat explicații… cel mult ție!”, reversul e la fel de valabil. Și explicațiile cerute de mine nu sunt dovada maturității. Iar calea de la copilărie la maturitate nu o faci cu un pas mare… e nevoie de răbdare și de pași echilibrați. Altminteri îți scrântești glezna, în cel mai fericit caz…