Arhive etichetă: dezamăgire

Hapciu!

În astă seară mi s-a iscat din lumea lui Nu-știu-unde gândul că s-ar putea să te dezamăgesc măcar o dată. Mergeam agale prin ploaia parcă trecută prin sită deasă, privind în treacăt zgribuliții ce treceau pe lângă mine cu umbrelele așezate ca niște castroane deasupra capetelor. Umbrela mea se odihnea cuminte în rucsacul cel mic pe care-l pendulam ca în joacă ba în mâna stângă, ba în mâna dreaptă… Joaca asta e demnă de un copil neastâmpărat, nicidecum de o doamnă care se respectă! Așa am gândit că ai fi putut măcar încerca să pui capăt pendulării. Pe un ton… hmmm… poate pe jumătate iritat de gestul meu inadecvat… poate un pic absent, ca al unui profesor obișnuit să corecteze… Sau poate doar plictisit… 😕 Varianta ar trebui să n-o aleg eu, altminteri n-ar mai exista elementul surpriză!

Pentru că avusesem proasta inspirație să-mi pun ghetele și – din cauza răcelii care mi-e parcă soră bună de ieri – geaca maro (aceea prin care nici măcar o picătură de apă nu poate trece) mi se făcuse cald. Nu mi se părea deloc corect față de zgribuliții ce treceau pe lângă mine, așa că am descheiat-o, lăsând în voia ploii un sfert din cămașa vernil care m-a acoperit azi la birou. Mi-a răpăit-o fuguța ploaia, de parcă-i era teamă că n-o să apuce s-o atingă! 😆 I-am lăsat-o cu veselie la îndemână, cu gând la amintirea pe care mi-ar putea-o dărui… Un Hapciu! nu se tratează cu o cafea! Știu, știu… Așa cum mai știu că nu s-a inventat încă localul care să adauge în meniu un Caffetin… Ce față ar face un biet ospătar vâzându-mă scoțând din poșetă un pliculeț cu praf pe care ar trebui să îl răstorn într-o ceașcă plină ochi cu apă chioară aburindă? 😯 Eeeexact! Încercam să-mi închipui ce-ai zice de-un așa tablou

Toate astea le gândeam în drumul spre Farmacie… De cum am intrat am dat cu ochii de raftul pe care odihnea fără griji Ceaiul pentru somn și mi-a trecut prin minte – ca o străfulgerare 💡 – că aș putea măcar pentru o câtime de timp să nu mai gândesc! Mi-aș lua o pauză și eu ca tot omul… Și de data asta – nutrind speranța că o astfel de ne-gândire n-ar putea pricinui brumă de dezamăgire – am întins mâna ca-n transă după ceaiul-minune.

Sleep, Sugar… 🙂

Invizibil

Azi n-am avut prea multe cuvinte. Pe De ce? l-am tot împins de la prima oră a dimineții spre fundul sacului. Păi… uneori e bine sau nu să-ți golești au ba mintea de gânduri ?!  d'oh

Azi am zis că locul licuricilor e în sac, peste întrebarea-mi favorită! Am strâns bine-bine gura sacului cu un nod gordian și gata! Toate șușotelile, cârcotelile le-am redus la un Ssst! fără drept de apel. Nu-mi plac mie excepțiile? 🙄

Tot azi am descoperit din greșeală ce este dezamăgirea… I don't know

Lecția de limba română. Profesorul întreabă:
– Ion, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge o fată frumoasă, iar când să te apropii de ea apare un autobuz și ea pleacă.
– Bine, bravo Ionele!
– Vasile, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge un băiat frumos, iar când să te apropii de el apare un autobuz și el pleacă.
– Hmmm…
– Bulă, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în urma ta merge Vasile, iar la orizont nu se vede nici un autobuz…

Deci, dezamăgirea este în strânsă legătură cu autobuzul… și opțiunea, firește! whistling

Da, am cam fluierat a pagubă de cuvinte și-n pauza de țigară am ridicat ochii spre Bunul. Nu era la locul lui… Plecat cu trebi pe te miri unde, mi-a lăsat doar un cer de-un albastru demențial, peste care a aruncat în grabă o perdea de Nori și aburi…

Bunule, o să mă fac de data asta că nu văd că ești cam invizibil de ceva ore bune… Nu te întreb nici de ce?, nici pe unde-mi umbli. Găsesc până la urmă că și dezamăgirea-și are rostul ei și-mi caut culori pentru un zâmbet. Unul mai frumos decât cel furat la prima oră a dimineții. Ia să-mi zici de-ți place ăsta… 🙂

P.S. Iar de nu ți-i pe plac, fă-mi rost, rogu-te, de alte culori…dar să știi că albastrul nu ți-l dau înapoi nici să mă pici cu ceară! don't tell anyone

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Haz :D necaz…

Care va să zică… Știi cum din aparent nimic – dintr-o picătură mică-mică – se ițește ditamai balonul de săpun? Depinde, firește, de suflu… de câtă amploare vrei să ia sau de ce așteptări ai.

Unii suflă repede și fac baloane multe-multe, lăsându-le libere în bătaia vântului. E o minunăție roiul de sfere transparente, irizând curcubeul în lumina soarelui. Ai avut vreodată șansa ca o părticică din fața ta să joace rolul de zid pentru micul balon jucăuș? 🙂

Alții, din contră, au răbdare (sau așa le place să creadă)… suflă ușooor, în speranța că vor obține ceva mai altfel. Nu pot defini exact – eu prefer prima variantă, cea copilăresc-hazlie – dar le pot intui dezamăgirea pe care o au când rodul stăruinței lor le face pufff! drept în nas… Nu mai are niciun haz! 😀

Cam așa…

Offf, Maestre Caragiale, ne-oi fi părăsit tu fizic de multă vreme, dar tare bine le-ai mai ticluit! N-ai idee cât sunt de actualitate schițele dumitale…

Un chinez printre români…

Nu mi l-am dorit pe Otto. Știu câtă nevoie de afecțiune are un câine. Și ce responsabilitate presupune. E echivalentul unui copil. Dar mi-a devenit drag până la urmă…

E dificil pentru Otto să își facă prieteni printre semenii lui din mediul canin. Cred că îi sperie faptul că e diferit. Că e impunător, dar impasibil la provocările lor. E prea calm. Ar fi ușor pentru el să riposteze – are forța și prestanța necesară – doar că nu îi stă în fire. Reacționează doar după ce l-ai enervat îndeajuns de tare. Și atunci nu se repede la gâtul celuilalt. Doar latră, iar asta e suficient.

Mă întristează scâncetul lui Otto. Știu că el nu poate înțelege teama celorlalți. Că tot ce își dorește e doar tovărășia lor. Și că speranța i se transformă în dezamăgire, pentru că simte doar respingerea…

Ale & Otto