Arhive etichetă: dilemă

Întoarsă acasă după miezul nopții, mi-am zis că e musai ca postarea asta să mi-o ia în calcul WordPress fix pe 31 august. Așa că am pus frumușel o poză și am grăbit publicarea. Cu alte cuvinte… am cam forțat nota și pe deasupra am mai și furat din brânză… blushing

Ca niciodată, mi s-a întâmplat să nu mă pot hotărî despre ceea ce voi scrie. Despre cum mi-am aniversat eu ziua în lume? Despre frumusețea Slănicului? Sau despre întoarcerea originală acasă? În același timp era un ceva care mă îndemna să dau întâietate Parcului Carol. Acum știu de ce am ales poza aceasta… happy

44Mi-amintesc cum acum vreo 4 ani m-a lovit serios întrebarea La ce oră am fericit eu umanitatea cu venirea-mi pe lume?! Și cum de una singură nu puteam ieși din dilemă am apelat la singura ființă care ar fi putut să-mi dea răspunsul cu pricina. M-a privit mama pe deasupra ochelarilor și mi-a grăit un picuț cam încurcată Păi, ce-ți veni cu asta? A trecut mult timp de-atunci… crezi că eu le țin minte pe toate?! I don't know Într-un final, după lungi scormoniri, calcule și legături numai de mama știute, mi-a zis cu o seriozitate excesivă (care cred că trebuia să confere veridicitate informației) că este mai mult decât probabil ca intervalul sosirii să fie 19,15 – 19,30. Am luat și eu de bun răspunsul, cu abatere cu tot…

Acum, privind în urmă, realizez că nu prea mi-ar fi folosit la nimic aflarea orei exacte. La drept vorbind, nimeni nu te întreabă care-i intervalul orar al aniversării tale. Se ia de bună data și fiecare te fericește cu urarea funcție de cum își amintește de eveniment. Importantă e doar bucuria împărtășită. Sau frumusețea momentului, nu?! winking

În fine, la mine Luni a venit clar cu poticneală. Cu voi sper să fie mai blândă și mai înțelegătoare ziua asta! good luck big hug

Dilemă (între Roșu și Negru)

Iar Luni… în așteptarea firului de iarbă care refuză azi să crească plivesc gândurile-buruieni. Fac asta să-mi pot vedea liniștită de amortizări. Pauză. Asta ar fi a doua. Cu prima mi-am început ziua…

Gândul ăsta buruiană mă chinuie de ieri. Își are rădăcinile crescute de ceva vreme, dar nu-mi deranjase până acum pajiștea într-atât de tare încât să-i acord prea mare atenție – părea inofensiv și-i mai aruncam arar o privire indulgentă. Sună cam așa:

Orice aș alege, mereu cineva e nemulțumit. Oriunde aș fi, mereu cineva-mi revendică prezența în altă parte. Orice aș face, mereu e o mânuță pregătită să-mi lungească urechile. Și-aud mereu mormăieli reprobatoare. Cum naiba să-mpac pe toată lumea? Să mă clonez?!? I don't know

Stoooop! Mai ia o pauză, că o pornesc aiurea pe arătură de-ar fi după tine! I'm not listening

Încercând să mă dumiresc ce pisici l-o fi hrănit de-a crescut ca vreju’ lu’ Jack peste noapte, am reluat firul evenimentelor de ieri. Și-am găsit țap ispășitor în inofensiva Oae a lui Archie. Sau așa-mi place să cred – pentru că-n vreme ce eu mă tot hlizeam citind fel de fel de … chestii esențiale legate de Aruncarea măciucii din farfurie, respectabila creatură-și făcea numărul de behăituri. Pe altă pajiște…

Da… e posibil ca tocmai vederea ovinei să-mi fi trezit amintirea unei surate celebre – Oaia Dolly! Ei, de-aici până la gândul clonării e un pas de pitic! De Pitic sau poate chiar de Furnică! Că mă furnică o idee – Clonarea să fie insecticid pesticid pentru gândul-buruiană? Asta să fie calea spre Liniște?  daydreaming

Acum, să nu fiu nedreaptă cu respectivul mishu mutantu, că doar lui îi datorez un Mulțumesc pentru onix-ul meu! Onix ăsta e pisoiul adoptat aseară. Un fel de antistress virtual. Asta până când îmi voi permite adoptarea unui Onix real. Tot negru ca tăciunele!

Că tot veni vorba de tăciune – dimineață, la prima oră, m-a pus pe jar pricăjitul boboc de trandafir găsit aruncat pe jos. Ofilit, vai de mama lui! Într-un acces de părere de rău l-am adoptat și l-am pus într-o vază mică-mică. Cea de pe etajera de deasupra chiuvetei. Mi-am zis cu o urmă de speranță Poate are zile și-și revine! praying

Ei, spre deosebire de alte urăcioase dimineți de Luni în asta m-am dezmeticit instant, fără cafea! Din pricina Pricăjitului devenit peste noapte Vedetă! Și fără să mai stau pe gânduri, între prepararea Primei Cafele și-n timpul savurării ei am pus de-o ședință foto ad-hoc. Tribut dragului meu de culoare…

Gata cu statul în colț de etajeră! Zâmbește-mi… Ești cel mai frumos…zâmbește-mi! Aaaașa! Peeeer-fect! party

Ce mai, a fost o adevărată încântare joaca asta! Cred că azi dau gata și Ispita de a exista – cu Vedeta alături am ajuns deja la paragraful […] A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. […] Mai am doar 5 pagini de parcurs…

Pentru azi vă urez Să vă fie ziua ferită de buruieni, de oricare ar fi ele! Dacă nu crește iarba, măcar să vă bucurați în voie de flori! rose happy

P.S. Eu încă mă lupt cu-al meu gând-buruiană – o fi bună clonarea? Mai știe careva ceva de Dolly? worried

P.P.S. În pauza 3 promit să răspund, acum plec înapoi la amortizările mele… big hug

Dilemă?

( … adjuvant doar zâmbetul blazat… )

Stai în fața ferestrei – peisaj dezolant în alb, gri și negru… Atâtea culori împinse până la dezicerea de ele, până la absurda banalizare în nonculori… 

De pe umărul drept pata albă cu aripi cuminte-așezate pe lângă silueta-i firavă îți susură abia șoptit Nu renunța așa ușor! E ca o Fata-Morgana gândul tău. Și-apoi, ce poate fi mai rău decât regretul tardiv?

Îndrăznește odată! răzbate cu putere din stânga vocea conturului puternic-negru, cu antene răzlețite. Privește Copacul – e plin ochi, ai de unde alege, ce-atâta ezitare?!

Iar tu ești la mijloc, nu? Strângi involuntar în palmă Vrabia cea gri și mică până când biata nu mai poate face altceva în apărarea-i decât să te piște cu cioc speriat și minuscul. Se zbate să scape din strânsoare și… Și-o scapi din mână. Rămăi cu ochii la Copac, privind cu fascinație ciocul puternic și penajul lucios al Ciorii…

Dai vrabia din mână pe cioara de pe gard din copac? 😕

Asul de Treflă

S.O.S.! Numai la amintirea expresiei tipului la vederea sulului de hârtie afișat pe ecranul tabletei mă bușește râsul, de intră oamenii din preajmă la idei și dau bir cu fugiții în căutarea unei oglinzi… Până să le explic eu ce și cum, duși sunt! 🙄

Și mi-i imposibil să nu-mi amintesc reclama asta, că noile firme pentru care lucrez distribuie Hârtie Igienică! N modele! 😐

Și n-o să zic prea multe, c-aș strica tot farmecul povestioarei de mai sus. Am ales varianta en francaise – sună mai fain parcă finalul… 😉

Eu văd așa – El, capul familiei, a urmat îndemnul Cumpără tableta asta, e top of the top! Ia uite câte știe să facă Minunea! Cumpără! 👿 Ăsta tre’ să fie rezultatul emancipării lui Adam – de data asta se pare că Eva a fost mai cumpătată și nu a mușcat Mărul…

Și mai e și asta… De sâmbătă nu-mi dă pace o dilemă – Cine o fi scos asul din mânecă? O femeie? Un bărbat cu suflet de femeie? 😕 La prima vedere aș paria pe varianta O femeie, cu siguranță! Doar că imediat apare dubiul Hmm, dar dacă e o cacealma? Dacă ideea reclamei îi aparține unui EL?!? 🙄

Tare mi-ar plăcea să aflu… să știu și eu cui trebuie să-i mulțumesc pentru zâmbetul desenat pe fețișoara Bursucelului?! 🙂

Ipocrizie

Ăsta e cuvântul care mă defineşte mai nou.

Continuarea expresiei „ce nu ştii, nu-ţi face rău” e „…doar naşte semne de întrebare”.

„Vreau să ştiu adevărul, ca să pot fi liniştită!” – o tonă de ipocrizie. Până la urmă şi adevărul – „ce ştii” – face rău. Pentu că e „What if?” confirmat. And then? Dacă rezultatul ar fi eliberarea de temeri, ar fi ideal. Dar generează iar dileme…

Sunt ipocrită pentru că mă contrazic. Îmi doresc să ştiu adevărul, asta e cert. Doar că nu mai ştiu apoi ce să fac cu el, unde să-l încadrez, cum să-l gestionez. Pentru că tot nu obţin linişte. Stropul de seninătate şi încredere se pierde iar în întrebări inutile, bune doar să-mi complice existenţa.

P.S. Un alt mod de abordare a gestionării sentimentelor